Învatarea prin cooperare în cadrul grupurilor mici

Prof. Radu Luminita
Colegiul Spiru Haret Ploiesti

Învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire stucturată şi sistematizată, în cadrul căreia grupe mici lucrează împreună pentru a atinge un ţel comun. Premisa învăţării prin cooperare este aceea conform căreia, subiecţii care lucrează în echipă sunt capabili să aplice şi să sintetizeze cunoştinţele în moduri variate şi complexe, învăţând în acelaşi timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual. Johnson, D. W, şi Johnson, R. T. au scris mult despre învăţarea prin cooperare. Studiul lor din 1989, cercetează 193 de cazuri comparând efectele diferite ale învăţării prin cooperare faţă de tehnicile de învăţare numite “tradiţionale”. Doar în 10% din cazuri, rezultatele metodelor individuale au fost mai eficiente. Munca în echipă dezvoltă capacitatea elevilor de a lucra împreună – o competenţă importantă pentru viaţa şi activitatea viitorilor cetăţeni.
Au fost create diverse denumiri pentru a ilustra munca colaborativă de învăţare în grup, cum ar fi:
– învăţarea prin cooperare;
– învăţarea colaborativă;
– învăţarea colectivă;
– învăţarea comunitară;
– învăţarea reciprocă;
– învăţarea în echipă;
– studiu de grup;
– studiu circular (Davis, G. B., 1993);
Învăţarea prin cooperare determină dezvoltarea personală prin acţiuni de autoconştientizare în cadrul grupurilor mici. Ea solicită toleranţă faţă de modurile diferite de gândire şi simţire, valorizând nevoia elevilor de a lucra împreună, într-un climat prietenos, de susţinere reciprocă.
Cooperarea (conlucrarea, munca alături de cineva), presupune colaborarea (participarea activă la realizarea unei acţiuni, bazată pe schimbul de propuneri, de idei).
Cu toate că cele două noţiuni sunt sinonime, putem face unele delimitări de sens, înţelegând prin colaborare o formă de relaţii între elevi/studenţi, ce constă în soluţionarea unor probleme de interes comun, în care fiecare contribuie activ şi efectiv şi prin cooperare o formă de învăţare, de studiu, de acţiune reciprocă, interpersonală/ intergrupală, cu durată variabilă care rezultă din influenţările reciproce ale agenţilor implicaţi (vezi Loretta Handrabura, 2003, p. 50). Învăţarea prin cooperare presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane (elevi, studenţi, profesori) în atingerea scopurilor comune prin influenţe de care beneficiază toţi cei implicaţi.
Colaborarea se axează pe sarcini, iar cooperarea pe procesul de realizare a sarcinii. Cooperarea este o formă de interacţiune superioară în cadrul învăţării, incluzând colaborarea. Analizând comparativ cooperarea şi competiţia putem evidenţia următoarele trăsături caracteristice:
ÎNVĂŢAREA PRIN COMPETIŢIE. ÎNVĂŢAREA PRIN COOPERARE.
Este o formă relativ redusă de interacţiune psihosocială, constând în rivalitatea sau/şi bazându-se pe concurenţa interpersonală/intregrupală, fiecare având propriul scop. Este o formă superioară de interacţiune psihosocială, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranţă, pe efort susţinut din partea tuturor, îndreptat către acelaşi scop. Motivaţia provine din dorinţa de afirmare proprie. Motivaţia este rezultatul acţiunii conjugate a tuturor membrilor ce urmăresc un destin comun. Accentul se pune pe produs, pe ceea ce se obţine în urma învăţării Atenţia este îndreptată asupra procesului de elaborare împreună, prin colaborare, a demersurilor de realizare a sarcinii. Este împărtăşită părerea că toţi pot oferi alternative valoroase de soluţionare a problemei, dacă le sunt oferite premisele necesare şi sunt ajutaţi. Evaluarea îşi exercită funcţia de control prin raportarea la norma de grup. Acest fapt creează ierarhizări, determină apariţia de comportamente ostile şi de atitudini invidioase.
Evaluarea urmăreşte acordarea ajutorului imediat, având o funcţie mai mult corectivă, ameliorativă, decât de sancţionare, ducând la reducerea stresului. Ea se realizează prin raportarea la progresul inividului, şi are în vedere atât participarea fiecărui membru la procesul elaborării în comun cât şi rezultatele echipei.
Competiţia şi colaborarea sunt practici care se întâlnesc în şcoala contemporană şi sunt ambele necesare. Competiţia devine distructivă pentru armonia climatului educaţional atunci când este exacerbată şi devine un scop în sine. Cadrele didactice trebuie să echilibreze cele două forme de organizare a activităţii instructiv-educative, creând oportunităţi de învăţare axate pe activităţile de grup ce favorizează cooperarea şi întreţin competiţia constructivă. In conditiile societatii si tehnologiei informationale, comunicarea si informarea prin intermediul calculatorului, dezvolta o noua „socializare” bazata pe relatii dintre real (activitatea de acasa, din laborator, intreprinderi etc.) si virtual (activitatea pe Internet), virtualul facand pe multi oameni (si tineri studiosi) tot mai dependenti de Internet. Aceasta noua „socializare” poate diminua trasaturile specifice omului ca fiinta sociala indepartandu-l de realitate. Noua „socializare” are la baza o „tehnocultura” moderna, care trebuie acceptata si dezvoltata, dar nu exagerata, nu separata, ci integrata culturii generale umane si profesionale in ansamblul ei, care marindu-i omului performantele de orice natura, sa-i mentina caracteristicile specific umane: rationalitatea, constientizarea, afectivitatea, moralitatea, cooperarea si intrajutorarea umana, dragostea fata de frumos si adevar si mai ales creativitatea, pastrand astfel un echilibru armonios intre real si virtual, care sa conduca la rezolvarea problemelor reale ale oamenilor, ale societatii.