Testul trădării

Niciun om cu scaun la cap nu devine trădător degeaba. Mai ales atunci când costul trădării este exorbitant. De mimimum 16 miliarde de euro. Ce ar putea să-i determine pe unii oameni politici, membri ai Executivului, parlamentari, conducători de partide politice sau pe însuși președintele României, înconjurat de o liotă de consilieri, să trădeze cu un asemenea cost această țară, sacrificând și următoarea generație? În schimbul a ce decidem noi în această lună să oferim gratuit altor state, prin intermediul unor multinaționale, uriașele bogății de gaze naturale din subsolul Mării Negre? Care e mecanismul trădării? Cum îi putem testa pe cei implicați pentru a stabili, fără să greșim, lista vinovaților?

În această lună, conform programului publicat pe site-ul Parlamentului, urmează să se ia o decizie capitală. Ori va fi albă, ori va fi neagră. Ori vom primi ceva în schimbul zăcămintelor de gaze naturale din subsolul Mării Negre, care urmează să fie exploatate, și acest ceva se va ridica în următorii ani la minimum 16 miliarde de euro, sau nu vom primi nimic. Dimpotrivă. Am putea să ne alegem doar cu compromiterea pentru viitoarele decenii nu numai a turismului românesc pe litoral, ci și a a întregului ecosistem de pe coasta Mării Negre.

Ecuația, oricât de complicată ar fi ea în forma pe care o prezintă oamenii politici, este în esență extrem de simplă. În schimbul miliardelor de metri cubi de gaze, care reprezenintă o excepțională avere a României, putem primi sume consistente de bani și ne putem asigura cu adevărat independența energetică. Sau putem primi doar vorbe, adevărații beneficiari fiind alții. Esența constă în doar câteva articole de lege, care prevăd o așa numită suprataxare a profiturilor suplimentare obținute de companiile străine, care urmează să exploateze zăcămintele. Dacă se va aplica această suprataxare, vom putea accesa minimum 16 miliarde de euro. Dacă nu se va aplica, adică dacă legea, care acum este pe țeava Camerei Deputaților, nu va prevedea acest lucru, atunci se cheamă că nu ne alegem cu nimic, iar în spatele afacerii este un act flagrant colectiv de trădare a interesului național.

Cum de Legislativul din România s-a împotmolit în aceste două-trei articole dintr-o lege complexă, care reglementează modul în care pot fi expoatate bogățiile de la Marea Neagră? Aceste răspuns e ușor de dat. Prin fel de fel de tertipuri, sub presiunea unor state prietene sau neprietene și a unor multinaționale, legiuitorul din România a omis trei condiții esențiale, care trebuie puse și sunt puse de orice stat normal la cap, atunci când își încredințează bogățiile naturale unor companii străine. 1). Redevențe substanțiale, care să atingă un nivel rezonabil, de minimum 30%. 2) Angajamentul societăților care fac exploatarea ca o cotă semnificativă din producție – în Olanda e 30%, iar în Liban 70% – să revină statului respectiv. 3). Angajamente ferme, garantate, nu numai de protecție a ecosistemului, ci și de reabilitare a acestuia. În felul acesta, România ar fi putut beneficia prin redevențe de fonduri substanțiale pentru a-și asigura în următorii ani dezvoltarea, prin intermediul cotei părți din materia exploatată, de independență energetică reală și, ambele, în condițiile garanției că mediul va fi protejat.

Cum arătam mai sus, în urma presiunior exercitate asupra unor politicieni slabi, cu adevărat corupți sau șantajabili, am ajuns până la urmă să avem un proiect de act normativ cu totul și cu totul original, dacă ne raportăm la toate celelalte state care dispun de bogății naturale. Pe ultima sută de metri, Legislativul, pe vremea USL, a reușit să impună însă câteva prevederi de natură să compenseze cât de cât absența celor pe care le-am prezentat mai sus. Aceste câteva prevederi stabilesc o suprataxare a companiilor multinaționale, în siuațiile în care acestea obțin profituri mai mari decât cele estimate. Legislativul a intuit corect ce se poate întâmpa în condițiile în care orice persoană, chiar fără vreo pregătire de specialitate, poate constata că diametrele conductelor proiectate pentru a aduce gazele naturale la suprafață și a le introduce în sistem sunt mult mai mari decât diametrele necesare pentru debitele prognozate și oficial anunțate. Această suprataxare este singura modalitate prin care putem obține un beneficiu, în condițiile în care nivelul redevențelor este menținut la un plafon nesemnificativ de sub 3%. Și nici aceste sume nu vor ajunge la statul român, întrucât ele urmează să fie spulberate printr-un alt tertip prevăzut și el în lege, sub forma unui așa numit credit fiscal.

Cred că m-am făcut bine înțeles. Nu numai eu, ci și toți ceilalți jurnaliști, analiști și oameni politici care încearcă să avertizeze națiunea română că este pe cale ca, în următoarele zile, să fie victima unui jaf apocaliptic. Și dacă m-am făcut bine înțeles sau măcar cât de cât înțeles, atunci haideți să despărțim împreună apele.

În raport cu cele câteva articole de lege, de care depind cele 16 miliarde de euro, care se vor duce fie la statul român, fie către alte state prin intermediul unor multinaționale, urmează să vedem și este ușor să vedem cine se plasează în tabăra trădătorilor.

Dar înainte de asta, ce știm deja despre unii oameni politici? Știm deja că președintele Klaus Iohannis a retrimis legea spre reexaminare tocmai pentru eliminarea articolelor privind suprataxarea. Și mai știm că anul trecut Senatul României a șters fără să clipească, printr-un vot zdrobitor, prevederile privind supra-acciza, executând întocmai și la timp solicitările formulate de președintele României. În fine, mai știm – eu unul cunosc foate bine mecanismul parlamentar – că la data respectivă doar un număr mic de senatori era în temă. Cei mai mulți au votat precum oile de teracotă. Fără să fi citit legea. Fără să fi înțeles ce se întâmplă. Executând decizia șefului de grup. Iar acesta a ținut degetul ridicat în sus. În fine, mai știm că acum, după luni de zile de mediatizare a acestui mega-scandal, nu ar mai putea să existe niciun parlamentar în necunoștință de cauză. Niciun parlamentar și niciun om politic și niciun om din Executiv și niciun om din media nu ar mai putea invoca faptul că nu știe despre ce este vorba.

Și atunci să facem numărătoarea. În analiza anterioară, am publicat numele tuturor deputaților din Comisia de specialitate. Cea care își dă sau nu-și dă avizul pentru neincluderea în textul legii a articolelor privind suprataxarea. Votul fiecăruia dintre deputați va fi făcut public. Este un prim pas pentru a stabili cu exactitate capul de listă al trădătorilor. Cei care vor promova în forma în care a ieșit din Senat acest act normativ sunt trădători de țară. După care proiectul de lege merge în plenul Camerei Deputaților, unde, la fel, vom vedea cum votează fiecare. Iar lista trădătorilor va putea fi completată. În fine, merge la promulgare la președinte. Dacă președintele va accepta și nu va ataca legea la Curtea Constituțională, el devine oficial cap de serie al trădătorilor. Pe parcurs, fiindcă scandalul este cât casa, în media, în special în cadrul dezbaterilor televiziunilor de știri, oameni politici, analiști și moderatori de emisiuni se vor pronunța susținând supra-accizarea sau, dimpotrivă, susținând multinaționalele și statele europene interesate, și în primul rând Ungaria, dar și statele non-europene interesate, în primul rând Statele Unite, care se află în spatele Exxon-ului și Rusia, care se află în spatele LukOil. Și astfel, din nou, vom avea o listă a rușinii. Când vom trage linie, vom ști cu precizie cine sunt trădătorii. Nu ne va mai rămâne decât să-i adăugăm pe consultanții multinaționalelor. Și pe toți ceilați care au făcut trafic de influență la nivelul Guvernului, Parlamentului României și instituției prezidențiale. Mai devreme sau mai târziu, un tribunal militar îi va judeca și condamna.

Și acum, o ultimă observație. De ce ar trăda toți acești oameni?

1). Unii trădează pentru a-și asigura în viitor protecția, în sensul menținerii poziției politice pe care o dețin în acest moment. Printre aceștia se numără și președintele României.

2). Alții trădează la ordinul „sistemului” din care fac parte. La ordinul statului paralel. Care este interesat să acționeze astfel, pentru a-i putea fi conservate și în viitor privilegiile.

3). Următoarea categorie este a celor speriați de bombe. Persoane care nu rezistă în fața șantajului, care pur și simplu se tem de sistemul represiv, așa-ziși bărbați de stat cărora le tremură chiloții pe ei.

4). Yesmenii constituie această categorie. Sunt cei care vor să intre în grațiile șefilor. Pentru a fi menținuți sau promovați în funcții.

5). Urmează o categorie de-a dreptul jegoasă. A celor care, sub o formă sau alta, în politică, în institutele de cercetare de piață, în presă, în administrația publică sau în Guvern fiind ori în instituția prezidențială au primit mită din partea așa-zișilor consultați ai multinaționalelor, care sub această aparență, au făcut pur și simplu trafic de influență.

6). Și, în fine, urmează proștii. Oile mioritice. Naivii. Cei pe care îi auziți că se miră cu seninătate, întrebând invariabil „cum adică suntem jefuiți, dacă primim redevențe?”. Sau care spun așa: „Cum să blocăm noi investiții uriașe în economia românescă?”. Sau: „Cum să barăm, opunându-ne multinaționalelor, independența energetică a României și a Europei centrale?”. Și aceștia sunt trădători. Și în plus sunt și foarte proști. Dezinformați sau neinformați. O excepțională masă de manevră. Dar vor scăpa nepedepsiți. Pentru că proștii nici măcar nu stau pe linia frontului.

Să ne luăm deci la întrecere cei care suntem de bună credință, să ne suflecăm mânecile, să urmărim cu atenție marele test al trădării și să facem lista cât mai completă a trădătorilor. Unul să nu scape!

Sorin Rosca Stanescu