„Conducătorul Suprem este total responsabil pentru atitudinea ostilă a regimului”, le-a spus preşedintele reporterilor. „Aceste măsuri reprezintă o ripostă puternică şi direct proporţională cu acţiunile tot mai provocatoare ale Iranului”. De obicei, Statele Unite ar sancţiona un şef de stat – aşa cum au făcut-o în cazul lui Saddam Hussein din Irak, Muammar Gaddafi din Libia şi al lui Nicolás Maduro din Venezuela – ca semn că liderul respectiv nu mai este considerat legitim. Cu alte cuvinte, Washingtonul crede că acel lider trebuie să plece.
Totuşi, în privinţa intenţiilor sale, Trump a fost opac, ba chiar a uimit. „America este o ţară care iubeşte pacea”, a spus el. „Nu căutăm să intrăm în conflict cu Iranul sau cu vreo altă ţară. Aştept ziua când sancţiunile vor fi, în sfârşit, ridicate, iar Iranul poate deveni o naţiune paşnică, prosperă şi productivă. Asta s-ar putea întâmpla foarte repede; s-ar putea întâmpla mâine, dar s-ar putea întâmpla şi peste câţiva ani. Aşadar, aştept să discut cu oricine se arată doritor să vorbească. Între timp, cine ştie ce se mai poate întâmpla”.
Noul ordin executoriu i-a vizat şi pe comandanţii Gărzilor Revoluţionare implicaţi în doborârea sofisticatei drone ameicane de săptămâna trecută. Administraţia Trump intenţionează, în cursul acestei săptămâni, să-l sancţioneze şi pe ministrul iranian de externe, Mohamad Javad Zarif, care şi-a făcut studiile în SUA şi care, pe parcursul celor doi ani de negocieri, a fost principalul interlocutor în discuţiile care au dus la încheierea acordului nuclear cu Iranul din 2015. Odată, Zarif a glumit spunând că, în perioada respectivă, el şi fostul secretar de stat John Kerry au petrecut mai mult timp împreună decât cu soţiile lor. În calitate de principal diplomat al Iranului, Zarif se deplasează regulat la New York pentru a participa la sesiunile ONU. El a fost aici în aprilie şi ar urma să revină luna viitoare.
La o conferinţă de presă de la Casa Albă, secretarul Trezoreriei, Steven Mnuchin, a afirmat că noile sancţiuni „vor bloca efectiv miliarde de dolari din diverse active”. Secretarul de stat Mike Pomeo, care luni s-a aflat în Arabia Saudită, a acuzat biroul lui Khamenei că „s-a îmbogăţit pe spinarea poporului iranian. Că se află la conducerea unei vaste reţele bazate pe tiranie şi corupţie”. Potrivit declaraţiilor lui Pompeo, noile sancţiuni vor lipsi conducerea iraniană de resursele la care apelează pentru „a răspândi teroarea şi pentru a opresa poporul iranian”.
Nostim e însă faptul că s-ar putea ca noile măsuri punitive să nu aibă un impact economic major, cel puţin, nu atât de mare pe cât pretinde Administraţia că ar fi. „Gălăgia e mare, dar, din punct devedere economic, nu înseamnă prea mult. E puţin probabil ca efectul să fie devastator şi să depăşească gravitatea sacţiunilor impuse deja”, mi-a spus Elizabeth Rosenberg, fostă specialistă în sancţiuni la Trezorerie, care acum lucrează la Centrul pentru o Nouă Securitate Americană. „Este ceva simbolic”. Sancţiunile sunt doar un fel de preludiu la pericolul real al unei escaladări militare şi al unui conflict total”, a spus ea. Ele alimentează un discurs destinat mai mult Iranului şi mai puţin Statelor Unite, iar o dovadă e faptul că Trump a făcut cu ochiul atunci când, joia trecută, a contramandat riposta militară anunţată.
Foşti oficiali ai Trezoreriei afirmă şi ei că Trump nu avea nevoie de un nou ordin executoriu, lăsând la o parte zarva şi atenţia presei pe care a provocat-o. „E clar că această Administraţie doreşte să transmită un mesaj”, a declarat Kate Bauer, fostă angajată a Trezoreriei care acum lucrează la Institutul pentru Politici destinate Orientului Apropiat, din Washington. „Este o replică dată recentei escaladări a situaţiei şi incidentului legat de doborârea dronei”.
S-ar putea ca impactul noilor sancţiuni să fie unul politic – mai degrabă o diminuare decât o încurajare a diplomaţiei. Pompeo a spus că „Teheranul ştie cum să ia legătura cu noi” dacă se hotărăşte ca, „prin diplomaţie, să intre în contact cu diplomaţia noastră”. Dar Teheranul a respins imediat tratativele. La Naţiunile Unite, ambasadorul iranian Majid Tekht-Raanchi le-a spus reporterilor că Teheranul „nu va sucomba sub povara sancţiunilor. Nicio persoană cu mintea întreagă nu va accepta să poarte un dialog cu cineva care ameninţă cu noi sancţiuni. Aşadar, atâta vreme cât există această ameninţare, nu se pune nicicum problema ca Iranul şi Statele Unite să înceapă un dialog”.
Specialişti ai Trezoreriei mi-au spus că, în general, sancţiunile sunt un procedeu imperfect. Ele pot avea efect, dar ar asta putea necesita ani, chiar decenii întregi. Coreea de Nord a fost sancţionată dur, dar negocierile lui Trump cu Kim Jng-un încă mai trebuie să ducă la reducerea programului său nuclear, care este mult mai sofisticat decât al Iranului. Iranul ar mai avea încă nevoie de peste un an ca să producă o bombă, în timp ce, potrivit estimărilor, Phenianul deţine deja între 20 şi 60 de bombe. Sancţiunile, care au convins minoritatea albă din Rhodesia să se aşeze la masa negocierilor şi să pună capăt războiului civil din această ţară, au fost impuse timp de 15 ani. Sancţiunile au cel mai mare efect când întreaga lume sprijină nişte măsuri economice punitive, aşa cum s-a întâmplat între 2006 şi 2010, când ONU a reuşit să sancţioneze Iranul de patru ori. Astăzi, politica pe tema Iranului creează cele mai mari disensiuni în relaţiile Statelor Unite cu aliaţii de peste ocean.
Cum luni, perspectiva diplomaţiei s-a diminuat şi mai mult, Trump şi-a semnalat intenţia de a recurge la forţa militară. „Cred că am dat dovadă de multă reţinere”, le-a spus el reporterilor adunaţi în Biroul Oval. Dar asta nu înseamnă că vom continua să facem asta şi în viitor”
