Dar pentru președintele ales e mult mai facil să vorbească despre restabilirea rolului conducător al Americii decât să o realizeze efectiv. SUA nu mai sunt așa puternice cum erau odată. Simpla reintegrare în instituțiile internaționale – Organizația Mondială a Sănătății sau acordul climatic de la Paris – nu va așeza America „în capul mesei”. Costul participării la negocierile internaționale ar putea consta în acceptarea unor soluții de compromis care n-ar fi apreciate la Washington. Nu e clar dacă politicienii și alegătorii americani vor fi dispuși să accepte un astfel de preț.
La Washington termenii de „ordine mondială condusă de America”, „ordine mondială liberală” și „ordine bazată pe reguli” par adesea a fi folosiți ca și cum ar fi sinonime. O confuzie de înțeles. Ordinea mondială postbelică a fost în esență concepută de SUA. Nu întâmplător FMI și Banca Mondială își au sediul la Washington, iar ONU la New York. Colapsul URSS în 1991 nu a făcut decât să întărească hegemonia americană.
Donald Trump a venit la putere în 2016, pretinzând că organisme internaționale precum Organizația Mondială a Comerțului nu mai sunt relevante pentru America. SUA au fost trase pe sfoară și „globaliștii” i-au sărăcit pe americanii de rând, spunea el. Eliminând hiperbola și paranoia trumpiste, vom găsi un miez de adevăr în spatele acestei retorici. Într-o lume în care puterea este distribuită mai uniform, o ordine bazată pe reguli și o lume condusă de SUA nu sunt același lucru.
Această tensiune nesoluționată străbate întreaga abordare Biden cu privire la afacerile internaționale. În articolul său din Foreign Affairs dl Biden afirmă că „SUA trebuie să conducă lumea” în privința climei și promite că America va „convoca o reuniune a marilor emițători de carbon ai lumii”. Cel mai mare emițător e China. Pare extrem de improbabil ca Beijingul să consimtă cu supușenie să-și facă apariția la o conferință convocată de SUA – la care dl Biden promite să „cimenteze angajamente aplicabile care vor reduce emisiile”.
Realist vorbind, China și mulți alții vor insista că unicul for adecvat pentru negocieri climatice sunt reuniunile sponsorizate de ONU. Din fericire pentru administrația Biden, următoarea conferință climatică a ONU, COP26, va fi găzduită de o țară prietenă – Regatul Unit. Chiar și așa, promisiunea președintelui ales privind angajamente aplicabile pentru reducerea emisiilor ar putea fi irealizabilă – nu în ultimul rând chiar pe teritoriul american. Partenerii de negociere ai SUA vor fi conștienți că Congresul va avea cel mai probabil ultimul cuvânt de spus în privința oricărei promisiuni americane. Cum republicanii vor continua probabil să controleze Senatul, administrația Biden va avea probleme în a-și îndeplini promisiunea.
Probleme similare amenință să obstrucționeze și angajamentul președintelui ales ca America să conducă în domeniul comerțului. Dl Biden promite să opună rezistență unui „periculos derapaj global spre protecționism”. Însă el știe că ostilitatea dlui Trump față de liberul schimb atinge o coardă sensibilă a multor alegători americani. Iar suspiciunea față de noi acorduri comerciale traversează granițele partinice. Hillary Clinton a fost forțată în 2016 de ostilitatea existentă în propriul ei Partid Democrat să repudieze Parteneriatul Trans-Pacific, un amplu acord comercial la a cărui negociere participase ea însăși.
Soluția dlui Biden este aceea de a promite că „lideri sindicali și ecologiști” se vor afla „la masă” încă de la începutul oricărei negocieri comerciale viitoare a Americii. Însă acest lucru ar putea frâna la maxim progresul spre noi acorduri comerciale. Între timp, lumea merge mai departe. Weekendul acesta lideri ai 15 țări din regiunea Asia-Pacific – inclusiv Japonia, China și Coreea de Sud – au semnat unul dintre cele mai mari tratate de liber schimb din istorie. Dl Biden și echipa sa tot vorbesc cu entuziasm de ralierea prietenilor Americii pentru a contraataca împotriva Chinei. Dar noi realități se materializează deja în teren.
Accentul pus de dl Biden pe colaborarea cu aliații, în antiteză cu poziția conflictuală și insultătoare a dlui Trump, este în mod evident o idee bună. Însă o atitudine americană mai prietenoasă nu constituie și vreo garanție a succesului – nici măcar în Europa.
UE merge înainte cu planurile ei de reglementare și impozitare a giganților tehnologici americani, cum ar fi Google și Amazon. Administrația Biden se va opune probabil multora dintre aceste inițiative, cum de altfel a făcut-o și administrația Trump. Un scandal timpuriu pe tema reglementării sau impozitării corporațiilor tehnologice ar putea dezumfla speranțele cu privire la o iminentă eră nouă a respectului reciproc în relațiile transatlantice – sau la faptul că „conducerea americană” e o soluție facilă pentru probleme dificile de guvernare globală.
John Ikenberry, un universitar de la Princeton care a inventat termenul de „ordine internațională liberală”, scrie într-o nouă carte că ideea internaționalismului liberal trebuie să fie separată de hegemonia americană. El argumentează că, din punctul de vedere al SUA, „într-o eră a declinului puterii americane, valoarea cooperării cu alte democrații liberale ar trebui să crească”. Un lucru probabil adevărat. Însă e un argument cu șanse mai mari de a avea câștig de cauză la Princeton decât la Washington, unde suveranitatea încă mai este păzită cu strășnicie.
Dl Biden va descoperi că e dificil să-i convingi pe americani că SUA au de câștigat de pe urma implicării internaționale, dar fără a prelua automat și rolul de conducător. Totuși – văzând și partea pozitivă -, America nu va mai distruge în mod activ instituțiile globale. Motiv suficient pentru o enormă ușurare.
