Studiul profesorului Jane Greaves, de la Universitatea britanică din Cardiff, publicat la jumătatea lunii septembrie, vorbește espre „prezența aparentă” a fosfinei pe Venus. Acest gaz este legat în mod direct de activitatea microbiană sau umană de pe Pământ.
Anunțul, numit de șeful NASA Jim Bridenstine „cel mai important eveniment” în căutarea vieții extraterestre, a stimulat cercetarea pe această temă.
Gazul extrem de toxic pur și simplu nu ar trebui să existe acolo, iar fosfina ar putea fi doar rezultatul unei forme de viață, în cazul în care o găsim pe o altă planetă. Fosfină a fost descoperită și pe Jupiter, însă acolo, din cauza condițiilor extreme – vânturi, furtuni puternice – fosfina se produce în mod natural. Pe Venus nu sunt condițiile de pe Jupiter, deci fosfina nu s-a format în aceleași condiții.
Două studii contrazic concluziile prof Greaves
Mulți cercetători au pus la îndoială ipoteza și sugerau că acest gaz ar putea rezulta din procese atmosferice sau geologice pe care noi nu le putem explica fiindcă Venus rămâne un mister, mai ales că nicio sondă terestră nu poate rezista mai mult decât câteva secunde în atmosfera venusiană.
Echipa coordonată de Thérèse Encrenaz, astrofizician la Observatorul Paris-PSL, a căutat o „semnătură” a moleculei din gama infraroșu. Ea a concluzionat, în revista Astronomy & Astrophysics din 27 octombrie, că rezultatele ei erau incompatibile cu cele ale echipei prof. Greaves.
Potrivit doamnei Encrenaz, „ceea ce a văzut de fapt Greaves a fost o semnătură care, dacă este reală, s-a format la o altitudine de 80 km, în mezosfera superioară, cu mult peste ceea ce am observa deasupra norilor”.
Cu toate acestea, savantul de la Cardiff a presupus că fosfina detectată și-a găsit sursa în acești nori, dar la 20 km mai jos, ceea ce presupune un amestec constant de gaze la aceste două altitudini. „Observăm ce se întâmplă la nivelul norilor, la aproximativ 60 km, în partea superioară a stratului de nori și putem spune că nu vedem nimic”, a declarat Encrenaz pentru AFP.
În aceste condiții este „extrem de dificil să facem cele două măsurători compatibile”, potrivit astrofizicianului, specialist în atmosfere planetare, care spune „pentru moment” să nu credem în prezența acestui gaz în atmosfera lui Venus.
Un al doilea studiu, publicat în Astronomy & Astrophysics, marți, atacă metoda profesorului Greaves.
Pentru Ignas Snellen, astrofizician la Universitatea olandeză din Leiden, această metodă duce la „rezultate false”. Echipa sa pune în discuție în mod deosebit utilizarea unui „polinom de grad 12”, o ecuație care face posibilă „curățarea” unui semnal de detectare, dar cu riscul de a-l corupe dacă gradul este prea mare.
Echipa Prof. Snellen, folosind datele și metoda Prof. Greaves, a găsit rezultate „sub pragul general de acceptare statistică”. Ea concluzionează că aceste date nu oferă „dovezi statistice pentru prezența fosfinei în atmosfera Venusului”.
De ce Venus este atât de specială?
Iată ce spune Neil DeGrasse Tyson (cunoscut pentru serialul Cosmos – Possible Worlds)
”S-a dovedit că Venus, numită astfel după zeița frumuseții și a iubirii, are o atmosferă densă, aproape opacă, alcătuită în principal din dioxid de carbon, și că are o presiune atmosferică de aproape o sută de ori mai mare decât cea de pe Pământ, la nivelul mării. Mai mult, temperatura de la suprafață se apropie de 500 de grade Celsius. Poți coace o pizza uriașă în 7 secunde, ținând-o pur și simplu în aerul de acolo.
Astfel de condiții extreme pun probleme explorărilor spațiale, fiindcă orice am trimite pe Venus o să fie zdrobit, topit sau vaporizat în câteva clipe. Dacă vrem să culegem date despre suprafața acestui loc abandonat trebuie să trimitem acolo un obiect rezistent la căldură sau unul extrem de rapid.
Nu este deloc accidental faptul că Venus este un loc atât de fierbinte. Are un efect de seră păcătos, indus de dioxidul de carbon din atmosferă, care captează energia infraroșie. Așa că, deși învelișul de nori al planetei reflectă cea mai mare parte a luminii vizibile primită de la Soare, rocile și solul de la suprafață absorb puținul care traversează învelișul. Apoi același teren radiază lumina vizibilă transformată în lumină infraroșie, care se acumulează continuu în atmosferă, creând astfel la un moment dat – și apoi menținând – un formidabil cuptor pentru pizza”.
Neil DeGrasse Tyson – Moartea într-o gaură neagră și alte dileme cosmice (Editura Trei, 2017)
Referință:
