De la romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, a lui Harper Lee, la drama Crash (– Poveste din Los Angeles) a lui Paul Haggis, dramele Americii răsună mereu ciudat în urechile europenilor, ne-am obișnuit cu ele, cu limbajul și logica în care ne sunt descrise și nu de puține ori istoriile zugrăvite în ficțiunile de artă ajung să ni se pară simple exagerări izvorâte din imaginația creatorilor și atât.
În urmă cu mai bine de zece ani, la mijlocul primului mandat al lui lui Barack Obama, am intrat într-o discuție absolut firească despre America cu un fost coleg de liceu ce se stabilise acolo de ceva ani și care ne-a spus două lucruri: (i) Obama nu-și va sfârși mandatul și, dacă îl va sfârși, nu va mai prinde și un al doilea mandat; (ii) după mandatul democratului Obama, primul președinte de culoare, America nu va mai fi niciodată la fel.
Este limpede că prima sa profeție, de proaspăt cetățean american ce apucase totuși să metabolizeze suficient din frământările societății din care făcea mai nou parte, nu s-a împlinit; dar, cea de-a doua, potențată și mai mult de neîmplinirea celei dintâi, cu siguranță a devenit realitate. Cel mai puternic argument este mandatul prezidențial al lui Donald Trump, cu ieșirea sa rușinoasă din scenă, în primele zile ale lui ianuarie 2021.
Povestea aproape neverosimilă a relațiilor interumane zugrăvită de Crash în 2004 ne ajută să înțelegem și de ce a fost votat Obama, și încă pentru două mandate, ce speranțe au fost puse în administrația lui și cât de dezamăgiți au fost americanii în 2016, de au permis instalarea la Casa Albă a unui personaj cu un sistem de valori opus din toate punctele de vedere predecesorului său: da, America după Obama pare că nu mai poate fi înfățișată decât în tușe groase!
CUM A AJUNS KYLE RITTENHOUSE UN CAZ?
Într-un interviu acordat Fox News, după achitarea în justiție a lui Kyle Rittenhouse, Donald Trump a mărturisit că i-a chemat la reședința sa din Florida pe Kyle și pe mama sa, pentru că tânărul este unul din fanii săi.[1]
Povestea lui Kyle Rittenhouse, adolescentul care a ucis două persoane și a rănit o a treia într-un incident rasial care s-a petrecut în august, anul trecut, în Kenosha, Wisconsin a devenit celebră după ce a fost pus sub acuzare și, în final, achitat de acuzația de omucidere, sub temeiul legitimei apărări.
Donald Trump nu putea să rateze momentul pentru a se asocia cu eroul întâmplării de la Kenosha, declarând despre Kyle că este un tânăr foarte cumsecade, care nu ar fi trebuit să ajungă în situația de a face față unui proces în justiție.
De fapt, ce s-a întâmplat la Kenosha, anul trecut, la protestele organizate de B.L.M. și Antifa? Petre M. Iancu descrie în felul următor incidentele care l-au avut în mijlocul lor pe Kyle Rittenhouse[2]:
„… Străzile Kenoshei sunt pline și de oameni înarmați, veniți să suplinească inactiva poliție și să se dea mari, ca și de reporteri și de protestatari pașnici, care chiar credeau în narațiunea, falsă, a uciderii ‘rasiste’, de către poliție, a unui delincvent de culoare, împușcat la trei luni după asasinarea revoltătoare, de către un polițist alb, a lui George Floyd.
Mânat de entuziasm pubertin, de dorința de a epata și de un elan tipic american de a sări în apărarea comunității proprii, atacate, adolescentul cu domiciliul la o aruncătură de băț peste granița statului Wisconsin, în Illinois, se dusese în orașul în care era de fapt, dimpreună cu o parte din familie, acasă, spre a se arăta, la cei 17 ani ai săi, util, dând prim ajutor oamenilor prinși în răzmerița BLM. (…)
În Kenosha incendiată în ziua precedentă, băiatul, înarmat cu vagi noțiuni de pompier și infirmier, cu o trusă de prim ajutor, o pușcă semi-automată pe care o păstra, legal, la persoane care aveau dreptul s-o țină acasă, precum și cu un extinctor, a făcut ce-și propusese. A păzit, împreună cu alți inși înarmați, un magazin, a stins un foc și și-a oferit cu voce tare oamenilor din localitate șansa de a primi un prim ajutor medical. (…)
În atmosfera de război civil creată de extremiști la adăpostul protestelor legitime care au urmat uciderii lui (George Floyd, n.m.), totul pe străzi pare senzațional. Se filmează peste tot. Urmărit de camere de luat vederi, din care unele instalate pe drone, insul care-l amenințase îl depistează pe Kyle Rittenhouse neînsoțit și se lansează să-l gonească pe străzile din care poliția s-a retras, lăsând frâu liber morții. (…)
Hăitașul, furios la culme, aruncase în el cu sacul său cu boarfe din spitalul din care tocmai se externase fără să-și ia medicamentele, apoi se repezise să-și prindă vânatul și, în salt final, să-i smulgă lui Rittenhouse pușca de la piept. Din arma automată, care-și scuipă focul în succesiune rapidă, se desprind patru gloanțe. Agresorul cade, muribund, la pământ.
Adolescentul, șocat, o ia din loc să se predea. Pe drum, gloata se strânge, îl urmărește, începe o nouă vânătoare. Se strigă echivalentul lui luați-i gâtul, luați-i gâtul! Teenager-ul încearcă să ajungă la polițiști care stau cu mâinile în sân, la o distanță sănătoasă de violențe. Oamenii ordinii îl trimit acasă când tânărul încearcă să li se predea. Vânat pe străzile din Kenosha de noua gloată formată ad-hoc, tânărul e lovit cu pietre în cap. Se dezechilibrează. Cade.
În timp ce zace pe spate în mijlocul străzii, dintre vânătorii de trofee umane se desprind rând pe rând un ins care se repede cu piciorul în capul puștiului căzut, altul care-și preface skateboard-ul în armă albă și-l lovește cu ea peste față, precum și al treilea, care se apropie de adolescent în viteză, îndreptând un pistol încărcat asupra lui. Ținta atacurilor ripostează, trăgând alte două focuri din cele 30 de cartușe ale încărcătorului puștii. Cade mort insul cu skateboard-ul, alt glonț străpunge bicepsul brațului înarmat al pistolarului. Omor? Omoruri? Legitimă autoapărare?”
Kyle Rittenhouse a îndreptat arma împotriva a trei persoane furioase, care participau activ la tulburările din Kenosha: Joseph Rosenbaum, Anthony Huber și Gaige Grosskreutz (de la stânga la dreapta, în imagine).[3]
Primii doi au fost, așa cum ne explică și Petre M. Iancu, uciși, al treilea rănit. După cum se vede, Kyle nu era vreun adept al dreptei radicale ce militează pentru supremația albilor, ci pur și simplu un tânăr aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Totul a pornit în Kenosha de la împușcarea, în 23 august 2020, de către un polițist (Rusten Sheskey) a tânărului afro-american Jacob Blake; un incident care părea să semene unei intenții de omucidere, în condițiile în care polițistul a tras șapte focuri care l-au lovit pe Blake în spate și lateral, în timp ce încerca să fugă. Totul se petrecea pe fondul protestelor B.L.M. și Antifa față de uciderea lui George Floyd.
În turbulențele care au urmat împușcării lui Jacob Blake, au ajuns să fie implicați protestatari care susțineau cauze extreme, atât din partea populației afro-americane, cât și adepți ai supremației albe. Evenimente în care a fost implicat din prea mult entuziasm și tânărul Kyle, cu urmările de acum știute.
AL DOILEA AMENDAMENT
Încăpățânarea multor americani în privința dreptului lor constituțional de a purta, individual și în scop personal, arme pare pentru europeni o excentricitate barbară. Dar dacă o să căutăm să înțelegem rațiunea pentru care acest drept este (încă) inalienabil pentru o mare parte a americanilor, mă tem că în cele din urmă vom fi nevoiți să renunțăm la concluziile desprinse superficial, la prima vedere.
Al doilea amendament se regăsește în celebra „Bill of Rights” – primele zece amendamente la Constituția americană, dezbătute în anii 1787 – 1788 -, care a fost ratificat în decembrie 1891, sună textual cam așa:
„A well regulated Militia being necessary to the security of a free State, the right of the people to keep and bear Arms, shall not be infringed.” – O miliție organizată/reglementată necesară asigurării securității unui stat liber, dreptul oamenilor de a deține și de a purta arme, nu va fi încălcat.
Acest text a fost ratificat în forma de mai sus în state ca Maryland; a fost ratificat fără a doua virgulă în state ca New York, Pennsylvania, Rhode Island și Carolina de Sud, dar a fost ratificat fără nicio virgulă în întreaga frază în New Jersey. Aspectul acesta, al ratificării amendamentului în forme ortografice diferite, cântărește destul de mult în interpretarea juridică a textului constituțional.
Prima virgulă împarte fraza în două părți ce sunt numite: (i) clauza introductivă/prefața – „o miliție organizată/reglementată necesară asigurării securității unui stat liber” și (ii) clauza operativă/efectivă – „dreptul oamenilor de a deține și de a purta arme”; prima clauză mai este numită și a „dreptului statelor”, iar a doua a „drepturilor individuale”.
În mod evident, atunci când un stat federal a ratificat un text din care lipsește prima virgulă, iar fraza trebuie să fie citită cursiv, despărțirea în două a textului implică argumente juridice suplimentare.
Dincolo de subtilitățile gramaticale, fapt este că în jurisprudența americană, pornind de la cele două clauze, s-au format două curente de interpretare: (i) unul majoritar, care pleacă de la ideea că prin clauza operativă cetățeanul este protejat constituțional în dreptul său individual de a achiziționa, deține, transporta și folosi o armă de foc; (ii) o a doua școală de gândire, nu tocmai majoritară, care insistă pe ideea că intenția autorilor celui de-Al doilea Amendament a fost aceea de a se asigura că Congresul nu va putea restrânge dreptul statelor federale de a-și organiza propriile miliții.
În anul 2008, Curtea Supremă a Statelor Unite, în cazul „Districtul Columbia versus Heller”, chemată să decidă asupra legalității interdicției pe care Washington D.C. a impus-o armelor de foc din anul 1976, s-a pronunțat interpretând Al doilea Amendament ca fiind o garanție a dreptului individual de a deține și a purta arme de foc.
Această interpretare în cazul Heller a venit să completeze și totodată să nuanțeze o altă interpretare a Curții Supreme a Statelor Unite, din anul 1939, în cazul „SUA versus Miller”, privind dreptul Congresului de a reglementa comerțul cu arme cu țeavă scurtă. La acel moment Curtea Supremă interpreta Al doilea Amendament în sensul că intenția inițiatorilor a fost aceea de a institui un drept colectiv la apărare (dreptul de a organiza o miliție) și nu neapărat de a institui drepturi individuale.
Prin decizia în cazul Heller, în anul 2008, Curtea Supremă a indicat că anterioara decizie pronunțată în cazul „SUA versus Miller” nu este decât o excepție punctuală, care nu poate interfera cu dreptul individual al cetățeanului de a deține și purta arme de foc.
În anul 2010, Curtea Supremă a Statelor Unite a continuat să insiste cu interpretarea ce favorizează dreptul individual de a purta arme de foc prin decizia în cazul „McDonald versus orașul Chicago”. În cauză a fost pus dreptul municipalității Chicago de a interzice armele de foc, iar Curtea Supremă a interpretat că Al doilea Amendament se aplică tuturor statelor, conform „doctrinei încorporării” unor prevederi ale „Bill of Rights” în legislațiile statale.
Pe scurt, astăzi în Statele Unite ale Americii, din perspectivă constituțională, dreptul individual de a deține și purta arme de foc nu este chestionabil sau interpretabil; desigur, în afara acelor situații pentru care există dispoziții legale exprese de interzicere: persoanele condamnate penal, persoanele diagnosticate cu afecțiuni psihice etc.
DREPTUL CARE NU SE NEGOCIAZĂ
La firul ierbii, americanul chiar ia în serios democrația și valorile sale. Iar când vine vorba de Al doilea Amendament, americanul de rând se ferește să facă confuzie între violența gratuită ce implică uzul armelor de foc și dreptul de a deține și purta o armă de foc. Strict statistic, are dreptate.
Potrivit unui sondaj „Pew Research” din 2017, citat de „G4media”, 40% dintre americani dețin sau locuiesc într-o casă în care se găsește cel puțin o armă de foc; circa 8 milioane de americani dețin mai mult de 8 arme de foc per capita. Majoritatea proprietarilor americani de arme de foc (74%) au afirmat că dreptul de a avea arme este „esențial” pentru garantarea libertății lor individuale.
Cele mai multe sondaje arată că violența provocată de armele de foc nu este în topul preocupărilor americanilor, care se gândesc mai degrabă la starea economiei, imigrație și asistentă medicală. De unde și lipsa de susținere pentru interzicerea armelor de foc sau pentru legislațiile care să limiteze dreptul de deținere și purtare a armelor de foc.
În urmă cu ceva ani, într-o discuție la un pahar de vin cu un camarad american, am ajuns cumva și la subiectul armelor de foc. De loc din Chicago, interlocutorul meu m-a asigurat că nu se pune problema ca americanii să fie vreodată în majoritate de acord cu interzicerea dreptului de a deține și purta arme de foc.
Ca să mă convingă, mi-a povestit cum într-o zi, în timp ce ieșea cu soția de la cumpărături, a asistat la un conflict spontan izbucnit între doi șoferi care s-au șicanat, iar unul a scos o armă de foc și l-a amenințat pe celălalt. Imediat din asistență vreo cinci persoane – printre ele și interlocutorul meu – au scos la rândul lor arma și au îndreptat-o spre agresor, convingându-l că a fost o idee proastă să își amenințe rivalul cu arma. Apoi a sosit o patrulă de poliție care a preluat gestionarea situației și asistența s-a risipit, mulțumită că a descurajat o ceartă care putea degenera într-un omor.
Da, în Statele Unite circa 73% din crime sunt executate utilizând arme de foc; din păcate afro-americanii cad cel mai des victime ale crimelor prin împușcare: deși reprezintă în jur de 13% din populație, când vine vorba de victime ale unor crime, rata ajunge la circa 50%.
Până la urmă, din punct de vedere statistic, furia afro-americanilor în fața arbitrariului violenței este justificată, doar că de cele mai multe ori respectivele crime prin împușcare au ca autori tot afro-americani. Discuția este una fără sfârșit.
