Programul „cornul și laptele” nu este de ajuns: sunt copii care merg la școală doar ca să aibă parte de o masă. În rest, sunt flămânzi. Este nevoie de o implicare diferită a autorităților. Să vadă bine problemele, pentru că soluții se găsesc.
Mai mult, pandemia i-a afectat și mai mult pe copiii din zonele defavorizate (arătăm o poveste reală mai jos). Când vorbim de sărăcie, în general, ne gândim la persoane care nu au nici măcar două mese pe zi. Adică persoane care au probleme cu alimentația.
Să ne uităm la copii.
România este pe primul loc în UE la sărăcia în rândul copiilor (risc de sărăcie sau excluziune socială în 2020: 41,5%). Bulgaria e după noi cu 36,2%, Spania (31,8%) și Grecia cu 31,5%.
Conform unui comunicat al Salvați Copiii, rata deprivării materiale severe a crescut în rândul populației generale, de la 14,5% la 15,2%, dar creșterea este dramatică în rândul copiilor români – de la 17,7% la 21,4% și, în cazul copiilor mai mici de 6 ani, de la 16% la 22%, în primul an al pandemiei.
Un grup în mod special vulnerabil este acela al copiilor mamelor minore: în 2019, s-au înregistrat 7.977 de mame minore, dintre care 700 aveau sub 15 ani.
WorldVision a realizat un raport (date pe 2020) pe sărăcia din mediul rural în rândul copiilor și a observat că problema calității alimentație și a accesului la alimente de calitate rămâne una foarte importantă. În peste trei sferturi dintre gospodării (76%), respondenții au declarat că au fost nevoiți ca în ultimele 12 luni să cumpere alimente ieftine. În 2016 acest procent a fost de 74%, iar în 2018 de 71%. În același timp, în 74% dintre gospodării s-a recurs la limitarea cantităților de alimente ce au fost achiziționate.
Trebuie pornit de la bază: hrana, educația și productivitatea sunt legate între ele. Copiii hrăniți prost, nu vor avea aceleași rezultate cu cele ale celorlalți. Pot fi excepții, dar în general un copil care e flămând tot timpul nu va avea randament bun. Asta nu înseamnă că trebuie să-i umpli stomacul cu prostii, ci cu hrană adecvată.
O comunitate defavorizată, ajutată până la urmă de o directoare de școală: copii care nici nu înțelegeau ce sunt anumite alimente
Povestea este una ceva mai fericită, dar sunt unele comunități care nu au parte de acest noroc, de a avea pe cineva care a cerut ajutor din mediul privat, până la urmă. Și a primit. Dacă ar fi așteptat ceva de la cel public, nu s-ar fi întâmplat nimic. În zonele defavorizate sunt drame.
Daniela Niste, directoare adjunctă la școala gimnazială din Seleuș, Daneș, Mureș, a făcut ceva. A văzut că elevii săi (din mediul defavorizat) nu vin la școală neapărat să învețe, ci pentru că școala le oferă acel mediu cald. Adică condițiile pe care nu le au acasă.
Odată cu pandemia, când nu au mai putut merge la școală, aceasta a fost o problemă pentru ei.
De exemplu, povestea ea, la 3 zile după ce am intrat în perioada aceea de lockdown a venit un mesaj pe Facebook-ul școlii: „Doamna directoare, noi când începem școala? Nu am mâncat de 3 zile”.
În noaptea aceea, nu a putut să doarmă și s-a gândit ce poate face.
• De menționat că, de 10 ani, în școală funcționează un proiect after school în parteneriat cu un ONG care oferea o masă zilnică elevilor după orele de curs. Foarte mulți copii au rămas cu acea masă pe zi.
„În momentul în care am intrat în lockdown, ei au răbdat de foame”, spunea Niste.
Ce-a făcut?
A identificat un loc unde acești copii să vină să facă un after school, pentru că sunt mulți.
„Ne-am reorganizat. În acest loc am reușit într-un timp foarte scurt. Veneau cu distanțare, primeau o masă zilnică. Asiguram nevoile pentru îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite”, spunea ea.
„Familiile nici nu au, dar nici nu cred în educația acestor copii. Îi trimit la școală să scape de ei, practic”, afirmă Niste.
Ca să ne dăm seama despre despre problema ce ține de hrană din zonele defavorizate, trebuie spus că unii copii nici nu știu ce e carnea sau bananele, de exemplu. Asta se întâmplă în România, în secolul XXI, când ar trebui să nu ai astfel de probleme.
Niste a mai povestit că a făcut un contract cu o firmă de catering și le-a adus acestor copii copănele.
„Un copil de 6 ani m-a întrebat: Doamna învățătoare, ce e asta?
I-am zis: Cărniță, o mănânci!
Copilul: Cum să mănânc?
– Pune mâna și mănâncă!
Cu un alt copil vorbeam despre banane.
Îmi zice: Nu am mâncat niciodată banane!
Asta la șase ani.”
“Poate unii spun că nu e treaba școlii. Eu spun că e treaba noastră”, conchide Daniela Niste.
Ce spune literatura economică despre hrană și productivitate
Una dintre cele mai bune cărți din domeniu este „Poor Economics: A Radical Rethinking of the Way to Fight Global Poverty”, de Abhijit V. Banerjee și Esther Duflo, pe care sperăm că au citit-o ministrul Educației sau cei ai Familiei și Muncii.
Problema este că atunci când unor părinți li se oferă bani, aceștia nu îi consumă pe mese mai bune și mai bogate în diverși nutrienți. Mai mult, unii îi beau: alcool. Astfel, cei care suferă sunt tot copiii, atât când sunt mici, cât și când ajung adulți. Alimentația din copilărie le afectează viitorul.
Săracii nu mănâncă mai mult sau mai bine atunci când veniturile lor cresc. Există prea multe presiuni și dorințe care concurează cu mâncarea.
În cazurile analizate în acea carte, cei care au primit mai mulți bani (subvenții) au preferat să cumpere diverse alimente ce țin de gust, și mai puțin ceva care să le ajute organismul, adică o mâncare de calitate superioară. De exemplu mulți s-au îndreptat către cele cu zahăr.
Investiția în alimentația copiilor și a mamei însărcinate ajută pe termen scurt și lung
În schimb, spune cartea, investiția directă în alimentația copiilor și a mamei însărcinate oferă oferă rezultate extraordinare.
Acest lucru se poate face prin oferirea de alimente bune mamelor însărcinate și părinților copiilor, chiar și la grădiniță și la școală. Este vorba despre mese bogate în micronutrienți sau să li se ofere părinților stimulente pentru a consuma suplimente nutritive, o hrană mai bună.
„E posibil ca oamenii să nu realizeze valoarea hranei pentru ei și pentru copiii lor. Importanța micronutrienților nu a fost înțeleasă pe deplin nici de oamenii de știință, până relativ recent. Deși micronutrienții sunt ieftini și uneori pot duce la o creștere mare a venitului pe viață, este necesar să știi exact ce mănânci (sau ce pastile să iei). Nu toată lumea are informațiile necesare”, conform acelei cărți.
Mai mult, oamenii tind să fie suspicioși față de cei care le spun că ar trebui să-și schimbe dieta, probabil pentru că le place ceea ce mănâncă.
Impactul subnutriției asupra șanselor viitoare în viață începe înainte de naștere. În 1995, British Medical Journal a venit cu termenul „Ipoteza Barker” cu privire la teoria doctorului David Barker conform căreia condițiile din uter au un impact pe termen lung asupra șanselor de viață ale copilului (exemple găsiți în carte).
Diverse alte exemple (testate) arată că cei care au primit un anumite mâncăruri bogate în diferiți nutrienți au avut o productivitate mai bună.
Există o mulțime de dovezi care arată că malnutriția în copilărie afectează în mod direct capacitatea de a funcționa cu succes în lume când aceștia ajung adulți.
Copiii subnutriți au șanse mai mari să aibă rezultate educaționale mai scăzute. Subnutriția este, de asemenea, asociată cu un statut economic mai scăzut când devin adulți, conform Maternal and Child Undernutrition: Consequences for Adult Health and Human Capital”, de Cesar G. Victora, Linda Adair, Caroline Fall, Pedro C. Hallal, Reynaldo Martorell, Linda Richter, and Harshpal Singh Sachdev.
Îmi amintesc, în urmă cu mai mulți ani era un reportaj (la TV sau scris, nu mai rețin exact), în care un copil avea o soră. El era fericit că mergea la școală unde primea „cornul și laptele”. Nu era fericit pentru că se hrănea el. Nu mânca tot: păstra pentru sora lui mai mică de acasă care nu avea ce să mănânce. O hrănea pe ea din mâncarea lui.
În concluzie, dincolo de „a educa România”, în paralel trebuie hrănită. Trebuie să meargă mână în mână. Statul are în mod sigur o evidență a familiilor și comunităților defavorizate. Tot ce trebuie să facă este să se implice. Soluții sunt, dacă vrei și te interesează soarta lor și a viitorului nostru, al tuturor. În final totul se traduce în productivitate care înseamnă bunăstare pentru toată lumea.
*Textul este inspirat de cartea: „Poor Economics: A Radical Rethinking of the Way to Fight Global Poverty”, de Abhijit V. Banerjee și Esther Duflo
