VIDEOREPORTAJ Povestea doctoriței care face de 30 de ani naveta din București în satul Gratia din Teleorman: „Când o pleca dumneaei, la revedere, nu mai vine nimeni aici!”

„Eram exact ca în Toamna bobocilor”

Mihaela Pop a ajuns prima dată în Teleorman în decembrie 1986. După 3 ani de stagiatură în București și o medie finală de 9,98, a primit repartiție la Sârbeni, o localitate din Teleorman, aflată la 57 de kilometri de București.

Și-a spus că, fiind doar 57 de kilometri distanță față de București, sunt șanse să mai ajungă „vreodată acasă”. Numai că în Sârbeni exista doar un autobuz care pleca dimineața spre București și se întorcea seara. Era pentru muncitorii care locuiau acolo și lucrau în București.

Își amintește și acum duminica de iarnă când a ajuns prima dată în Sârbeni. „Era frig, nu vedeai țipenie de om.”

A aflat până la urmă unde era dispensarul și unde locuia primarul. Așa și-a schimbat complet impresia: „Niște oameni excepționali, extraordinari de deschiși, de primitori, ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață.”

Tot primarul i-a găsit o gazdă, vizavi de dispensar. Acolo a locuit 3 ani, până în 1990, când a revenit în București și a început să facă naveta, pentru că între timp exista mijloc de transport. Își amintește că drumul „era foarte obositor pentru că o porțiune foarte mare de drum era neasfaltat”.

În 1992, la o ședință la spitalul din Videle, directorul a întrebat-o dacă nu vrea să meargă la Gratia, unde era post liber de medic: „Era mai aproape cu 7 kilometri. Eram exact ca în Toamna bobobicilor: La Pogoanele, că-i mai aproape”, își amintește Mihaela Pop.

Pe atunci, în Gratia erau doi medici. Colega Mihaelei Pop a ieșit la pensie acum 3 ani. „Dar gândindu-mă la ce era atunci în perioada comunistă și imediat după comunism și la ce a rămasă acum, că nu sunt medici mai pe nicăieri, că nici gând să mai ai atâtea asistente, să mai poți să mai plătești atâtea asistente, mi se pare un soi de regres. Atunci aveam asistentă de medicină generală, asistentă de igienă, asistentă de obstetrică-ginecologie, asistentă de ocrotire, care era cu totul altceva față de asistenta de pediatrie. Deci erau 5, fiecare cu treaba ei, fiecare cu registru ei, fiecare cu raportările ei.”

”Politica dusă aiurea, cabinetele de medicină generală, cum se numeau înainte să fie transformate în cabinete de medicină de familie, au fost lăsate de izbeliște”, spune Mihaela Pop.

A ajuns „patroană” peste noapte fără voia ei

Probabil cel mai greu moment din cariera de peste 30 de ani a Mihaelei Pop nu a fost naveta zilnică, ci „privatizarea” peste noapte a cabinetelor din anul 1999.

„Era 30 septembrie 1999 și am primit un telefon de la Policlinica Videle. Era doamna contabilă, care mi-a spus: Doamna doctor, să poftiți mâine cel târziu să vă luați cărțile de muncă! Zic: Ce să fac cu ele? Sunteți patroană!, mi s-a răspuns.”

O privatizare forțată, spune Mihaela Pop, pe care o compară cu colectivizarea trăită de bunicul ei.

S-a dus a doua zi la Videle și s-a trezit cu cărțile de muncă ale ei și ale asistentelor în brațe. A întrebat ce să facă cu ele, dar spune că nu interesa pe nimeni, nu a îndrumat-o nimeni.

Următoarele luni au însemnat o lungă alergătură după avize și autorizații de toate felurile.

”Eu de la 1 octombrie 1999 până în martie 2000 am adus bani de acasă ca să pot să țin cabinetul. Ca să pot să plătesc asistentele, ca să pot să plătesc toate autorizațiile astea, lumina, telefonul, când banii pe care îi dădea Casa de Asigurări de Sănătate nu ajungeau.”

Abia după aceea, pacienții au înțeles că noul sistem presupune că ei trebuie să se înscrie pe lista medicului de familie, pentru ca acesta și cabinetul său să poată exista.

De ce a ales să rămână?

Mihaela Pop spune despre ea că este „copilul asfaltului”. Mărturisește că atunci când a ajuns prima dată la Sârbeni, nu deosebea nici rața de gâscă.

Totuși, a rămas peste 35 de ani să profeseze în Teleorman, mai întâi stând la gazdă, apoi făcând naveta.

Ce a ținut-o acolo atâția ani? „Eu sunt un om statornic, nu-mi place să mă mut de colo-colo, să nu sunt așa. Nu alerg după după nimic în viață, pot spune că sunt un om împlinit, pentru că n-am avut în viața mea decât două dorințe: să am o fetiță, și mi-am îndeplinit-o, și să fiu medic, și mi-am îndeplinit-o și pe acesta. Mai întâi am fost medic, apoi am avut-o pe Alexandra. Din clipa în care am avut-o pe Alexandra, nu mi-a mai dorit decât sănătate, nimic altceva, nu bogății, nu călătorii. Aveam tot, tot ce îmi trebuie, profesia mi-am iubit-o foarte mult și mi-o iubesc foarte mult.”

„N-am considerat o prioritate ideea de a mă muta în București. Plus că ar fi trebuit probabil să găsesc ceva la parterul blocului ca să spun că într-adevăr sunt mulțumită, că altfel și prin București faci o grămadă de timp, ori în orice parte ai lucra. Și așa am rămas aici. Vă dați seama că mi-am format niște pacienți – femeia care a venit acum la mine și are 70 de ani avea 40 de ani când am ajuns prima dată aici. Mi-am format niște pacienți care au rămas la mine pentru că s-au adaptat tipicului meu.”

”Într-un fel, e mai frumoasă medicina din rural”

Mihaela Pop consideră că, în ciuda lipsurilor, medicina din rural e, într-un fel, mai frumoasă: „Ca medic rural trebuie să citești toată ziua, tot timpul pacientul vine cu diverse chestii. E pacientul universal. Pacientul de aici are aceleași boli ca și cel din București, ca și cel de la Satu Mare. Și aici nu te ai decât pe tine, tu cu mintea ta și cu experiența ta și cu simțurile tale, cu instrumentarul pe care ai reușit să ți-l adun și pe care ai învățat să-l folosești. Într-un fel e mai frumoasă medicina din rural, zic eu, care iubesc medicina. Dar sigur că asta e partea frumoasă. Partea urâtă e că nimeni nu e dispus să suporte în familie un medic de rural, un medic navetist. Așa că viața ți-o cam duci singur. Însă nici asta nu e o nenorocire. Probabil că e unul din viciile mele. Singurătatea.”

Mihaela Pop a ales să aibă doar 800 de pacienți, spre deosebire de alți colegi de-ai ei, care înscriu mii de pacienți pe listă. Spune că nu a vrut să se lăcomească și că și-a dorit să se ocupe de ei așa cum trebuie.

„Sunt mai puțini, dar eu întotdeauna am zis că pentru a putea să te ocupi ca lumea de pacienți, trebuie să nu fie mulți. În primul rând, fiind mai puțini, îi cunoști mai bine. Dacă au o problemă, îi poți programa la un interval mai scurt, poți să stai mai mult cu ei de vorbă. Acum, noi suntem normați la 15 minute consultația, 4 consultații pe oră. Dar la mine o consultație poate să dureze și 50 de minute, că dacă a venit și nu mai e nimeni să aștepte pe sală, de ce aș da afară omu ăla? Stau și îl ascult ce-mi povestește și din ce-mi povestește îmi dau seama ce trebuie să modific din tratament, de ce e starea aia a lui atunci așa. Mulți sunt bătrâni, marea majoritate au rămas singuri”, povestește Mihaela Pop.

Cel mai greu la Gratia este cu transportul. Dacă au nevoie să meargă la medicul specialist sau la spital, puțini își permit. Cel mai aproape ar fi la Videle, dar nu există mijloc de transport: „Aici e greu cu transportul. Nu au mijloc de transport decât la București. La Alexandria, care reședința județului, sau la Videle, care e cel mai apropiat oraș, unde există policlinică și câteva specialități, nu au mijloc de transport. Sunt 30 de kilometri și nu au mijloc de transport. Cu ce să meargă? Cu o ocazie ocazie înseamnă să-l rog pe vecinul de vizavi să te ducă. Și spune: Cum să nu te duc? 300 de lei! Păi pe cuponul de pensie scrie 600.”

Totuși, multe s-au schimbat aici în ultimii 30 de ani: „S-a făcut asfalt, în ’92 pe aici era pământ, nu era chiar pământ, nu știu cum să vă spun. Era un soi de praf, un praf cam așa roșu-gălbui, foarte fin, nu era nici nisip. Asfaltul s-a făcut, s-a introdus apă curentă, s-a introdus canalizare, deci s-a schimbat, însă oamenii au sărăcit față de atunci. Comuna s-a ridicat un pic, dar oamenii au sărăcit, nemaiavând de lucru.”

Pe vremea lui Ceaușescu, mulți localnici din Gratia lucrau la petrol și erau bine plătiți, povestește Mihaela Pop. Acum, cei care au serviciu lucrează pe salariul minim pe economie – paznici sau bodyguarzi la Bolintin sau la București. Mulți dintre ei plătesc lunar 200 – 300 de lei pe transport.

Aproape 500 de localități din România nu au medic de familie: ”Poate nu există viziune. Zic și eu de aici, din fundul Teleormanului”

424 de localități din România nu au medic de familie, potrivit datelor Colegiului Medicilor.

Mihaela Pop este de părere că ar fi necesare „oarece modificări prin legislație, prin modul de abordare a medicinei de familie”: „Medicina de familie, fără falsă modestie, nu este ce nușereasa sistemului. Medicina de familie este regina sistemului. Așa trebuie privită. Nu pentru că sunt eu medic de familie, ci pentru că asta este realitatea. Medicina de familie este cea care înglobează toată patologia pacientului, în clipa în care pacientul are deplină încredere în medicul de familie. Iar încrederea asta se construiește în timp. Se capătă în timp, apropiindu-te de om, de sufletul lui, de problemele lui.”

„La cardiolog, omul se duce și spune că are palpitații, dar nu-i mai spune mai departe că băiatul a divorțat, că bărbatul a rămas fără serviciu, nu, nu-i mai spune toate chestiile astea, pe astea le știu doar eu, pe asta nu le știe nici psihiatrul, chiar dacă se duce la psihiatru. De-aia spun că medicina de familie este regina medicinei și trebui tratată ca atare, nu numai de către noi, medicii de familie. Și trebuie tratată ca atare de către cei care iau decizii în domeniul sănătății populației. Trebuie modificată legislația, vă spuneam mai devreme că un număr mai mic de asigurați îți permite să practici cu mai multă acuratețe, să nu dai rasol. Practic, un număr mai mic de asigurați ar trebui plătit mai bine.”

Medici plătiți mai bine este una dintre cheile problemei „dacă vrem să avem medici în comunele astea”, este de părere Mihaela Pop: „Trebuie să plătim mai bine, nu să-i forțăm să-și facă o listă de 4.000 de asigurați, ca să aibă și ei din ce să trăiască. Să-i lăsăm cu 800, să-i lăsăm cu 700. Îmi povestea un fost coleg care e de vreo 15 ani, cred, în Franța, că acolo dacă ai 700 de pacienți, ești lacom. Altă viziune. Sunt bani în sistem, deci există posibilitate de plată. Nu sunt bine dirijați. Ca să facem medicina de familie atractivă, ar trebui să îi lăsăm să aibă un număr mai mic de pacienți de care să se poată ocupa, ca să înceapă să le placă medicina de familie. Că dacă intră pacientul, dă cardul (de sănătate – n.red.), bagă cardul, scrie rețeta, hai pa, următorul pacient, dă cardul, scrie rețeta, scrie trimiterea, unde ziceai că vrei, mai vii peste două luni…”

„Eu nu am 20 de consultații pe zi. Doamne ferește, cum o să am 20 de consultații pe zi? Dar ce, sunt robot? Nici gând nu am, chiar dacă sunt mai puțini bani, îmi asum chestia asta și așa am face medicina mai atractivă, lăsându-i pe medici să practice, nu să fie hârțogari. Medicul trebuie să fie practician, nu hârțogar”, subliniază Mihaela Pop.

Ea nu mai speră însă să apuce „o viziune de tipul ăsta”: ”Probabil că astea sunt interesele sau atât se poate. Până la urmă trebuie să ai și o viziune când vrei să faci ceva. Poate că nici nu există acea viziune, nu știu. Zic și eu de aici, din fundul Teleormanului.”