Obsesia liceului de top – experiența unei familii. „Totul pleacă de la teama părinților că vor muri, iar copiii nu vor fi realizați cum vor ei”

Mi-aș dori să pot scrie fară emoții despre ce a însemnat Evaluarea Națională pentru cele două fete ale mele și pentru noi, ca familie. Însă, deși au trecut câțiva ani de atunci, starea de neliniște este încă ghemuită undeva, în cotloanele sufletului. Diferența între copiii mei este de trei ani școlari (doi ani ca vârstă biologică) și experiențele celor două examene sunt total diferite. Noi, că părinți, ne-am comportat în mod diferit și am trăit complet alte emoții în cele doup etape.

Cu fiica cea mare am fost foarte stricți. O ascultam zilnic la lecții, făceam fise de lectură, puneam cronometrul pentru testeFoto: Shutterstock

Dacă ar fi să deschid jurnalele mele din perioada de gimnaziu și liceu a primului copil, ar fi cumva nedrept să așez aici, în fața voastră stările neprelucrate pe care voiam să le exorcizez în caiete, cuvintele care-mi țâșneau din stilou, foile fară ștersături. Vreau să scriu însă despre acea perioada grea și complicată într-un mod sincer, în acel fel în care aș putea, poate, să mai repar ceva.

Prima întâlnire cu sistemul. Aș vrea să mă întorc în timp și să plec din țară

Examenul de capacitate (evaluarea națională) începe, hăt, înapoi în timp, chiar odată cu prima zi de scoală a fiicei mele mai mari. Din primul moment în care am văzut cum începe festivitatea de deschidere a anului scolar ( vorbim de anul 2010) la o scoală „bună” din oraș ( ah, cât de nepotrivit sună acest „bună”), mi-am dat seama că voi avea de furcă mult cu sistemul. Popi și politicieni, discursuri găunoase, primarul momentului, televiziuni, circ. Ne-am refugiat în clădire și am privit printr-un geam murdar desfășurarea evenimentului și am și acum în fata ochilor chipul copilului meu atât de pur și inocent, care își începea un drum extrem de dificil.

Aș vrea să mă pot întoarce în timp, să o iau de mana și să fiu în stare să fac ceva care să îi schimbe parcursul vieții. Să plecam din țară, să facă homeschooling, să fac ceva ce ținea doar de mine. Dar, tributară societății în care trăim, nu am făcut nimic. Așa că a intrat într-un sistem în care se făceau liste cu cadouri pentru învățătoare (era o mămică gureșă care se ocupa cu asta și care ne aducea la cunoștință ce „nevoi” sunt), un sistem în care cadourile se dădeau pur și simplu la vedere, un sistem în care meditațiile „încrucișate” erau la ordinea zilei, un sistem în care copilul care nu se supunea acelor rigori era privit chiorâș.

Acasă am făcut tot ce am știut mai bine

În anii aceea, am făcut mult scandal. Am reclamat, am comentat, am suferit. În cele din urmă, am intrat la rându-mi în sistem, căutând meditatori la română și matematică. Nu din școală, pentru că dacă lucurile nu mergeau, nu prea puteai să te retragi. Așa că am pornit pe acest drum, alegând niste oameni așa cum m-am priceput în momentul acela, având în minte o singura dorință: să își găsească un mentor, un om pe care să-l admire și care să îi insufle copilului dorința de a învăța și de a-și alege un drum potrivit cu visurile și aptitudinile de care dispunea. Și, mai ales, să poată fi capabila să iasă din tipare și să judece cu mintea ei, să analizeze un text la română și să-l și înțeleagă, să își poată folosi logica, să învețe să fie disciplinată și riguroasă. Și să fie văzută.

Sigur că acasă am făcut tot ce am știut mai bine pentru educația lor. Până la vârstă de 10-12 ani, le-am citit fetelor constant, seară de seară. Păstram și acum amintirea acestor seri și obiceiul asta este integrat perfect în viața lor. Uneori, simt și acum nevoia să mă așez pe covor și să le citesc cate ceva. Primul telefon l-au avut în clasa a șasea, am reușit „performanta” asta de a nu le așeza în fața ecranelor decât foarte tărziu. Nu mi-a/le-a folosit la nimic.

CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.RO