Pamflet: Schimbăm numele țării, îi dăm lifting suprem

Am uitat sau mi-am amintit preatârziu, am visat sau ba, mă tem că pe masa mare a Parlamentului sau pe masa micuță a Guvernului (n-ar fi nici de râs nici de mirare) ar mai putea sta binemersi chiar și la ora asta… (Cât o fi exact habar n-am, că n-am mobilul la mine și ca orice contemporan inteligent și respectabil geaba mă uit la ceasuri cu 12 cifre și manoșe de pe pereți, din parcuri, din autogări, poștă, gară, că nu le știu ceti; și de-aș ști sau putea nici n-aș vrea să m-obosesc să fac socoteala aia bizară că cică 10 e totuna cu 50, 6 cu 30, sfert nu-i 25 ci 15 iar 9 sau 15 fac 45, 20 înainte de 6 sau 6 minus 20 e 17,40, etc etc de ți se-nvârte mintea mai ceva ca ceasul.) Deci chiar și la ora asta probabil că nu-i imposibil să se afle-n biroul Parlamentului sau Guvernului hârtia cu – nici mai mult nici mai puțin, cum te văd și cum mă vezi – sugestia schimbării constituționale a numelui țării.

Marin Marian-BălașaFoto: Arhiva personala

Să vă zic sincer (deși poate n-ar trebui, dar cui să-i mai pese de-o treabă dacă nu însuși autorelui ei): eu însumi am venit cu propunerea asta. Era pe vremea-n care, ca tot intelectualul care se respectă cu 2-3 doctorate (treaba mea obținute cum!), retrăgându-mă de la catedrea de prof de liceu care nu plătea o ceapă degerată iar aceea de asociat universitar consta în 12 lei luați pe ora pierdută fiindcă nici studenți nu veneau (mai ales că nici varii profi colegi nu se prezentau), nici absolut nimic nu pricepeau/învățau, funcționam drept consilier direct și personal pe lângă ușa mare de la intrare → casa scărilor → curbă stânga/dreapta → coridorul mare → coridorul mic → cabinetul cu nr 1, 2, 3 al preaputernicilor. Deci cui mă știa dar m-a uitat, ca și cui nu mă știe (și chiar mai bine așa să rămână), spui totuși că încă demult le-am zis eternilor și fascinanților mari, mulți și tari: măi băieți măi, schimbați măi numele țării. Să fie mai adecvat și de cuviință (măi). Și-anume nu Republica România, că așa amărât i-a zis numai nea Iliescu (pe-atunci înjurat și drept Ilici), secondat la repezeală de Gușe, Militaru, Roman, Mazilu, Iosif Dan & Co. Da parcă-i tot nume de servitoare sau fată săracă din cătun montan, ori de copil de pripas, aflat în drum și denumit de milă și-n grabă cum s-a putut mai simpluț cu putință. Ziceți-i pur și simplu, cum mă vezi și cum te văd, Republica Partidului Social Democrat România. (Asta ca variantă finală, că nici FDSN, PDSR, PDS n-or fi fost fiecare la vremea sa de lepădat, mai ales că toate erau aceeași Tandă/Mandă sau Mărie sub șapcă.) Avem majoritatea, avem asentiment (băgăm pe țeavă treaba cu „la sugestia și solicitarea unui tot mai mare număr de concetățeni” sau „conform nenumăratelor sondaje”), jemanfișismul necombatanților ajută și el, așa că… Care-i problema?!…

Că exact așa le-am spus tre să vă ducă și pe voi mintea. Doar nu chiar așa te-nvață la orice curs elementar de diplomație, piar, comiunicheișăn ănd caunsăling? Și-anume că bun și longeviv consilier este numai și numai ăla de cântă-n struna comanditarului exclusiv ce vrea respectivul s-audă, care dă cu tunul de zăpadă artificială fix sub săniuța unsă a bosului, care bagă vânt doar la prova și pupa și eleroanele de interese și de conștiință ale aceluiași respectiv ce dă banul? Deci era logic și elementar chiar așa să le zic.

Carevasăzică mai bine s-ar numi țara R.P.S.D.R., așa măcar prin numele mai lung decât al oricui (batem până și nucleara Koree de Nord!) am intra apăsat pe orice liste, am ocupa un pic mai mult spațiu și timp vital, toate camerele de filmat întârziind peste noi sau reprezentanții noștri măcar cât durează-n timp grimasa gurițelor pronunțiative (re-pu-bli-ca par-ti-du-lui so-ci-al de-mo-crat ro-mâ-ni-a însă zis repede-repede). Pe limbi străineze mai adăugându-se câte-o articulare-2ă-3, așadar mai câștigând un pumn de milisecunde-n rostire, ocupând nanotimp neuronal și reținând atenție favorabilă. Ca efect obținând ceea ce știe orice prost, și-anume că o lungime sonoră conține și reverberație, rezonanță, ecou afectiv fără frontieră previzibilă.

Desigur (se va fi zis au ba, se va zice sau nici pâs): aici e vorba de forma unui prestigiu obligat. Forțat și impus. Căci obligăm lumea la mai multă atenție, emisie vocal-pronunțiativ-acustică, rămânere agățată mental de numele, de reprezentativitatea noastră. Și ce-i cu asta? Care-i problema?… Ce să ne pese de paguba lor când nouă ne revine ciubucul?

Oricum, iată că ideea respectivă e nu numai desuetă, ci și bună, foarte bună chiar. În sensul că la ora actuală draga noastră de republică s-ar putea întinde și mai și, hăt-hăt, dublu-hăt sau hăt la pătrat, zicându-și de-a dreptul RPSDPNLR. Adică Re Pe Se De Pe Ne Le Re, respectiv, mai pe populară: Rî Pî Sî Dî Pî Lî Nî Rî. Adică Republica Partidului Social Democrat și-a Partidului Național Liberal România. Nu sună și mai de speriat (toți dușmanii), de energizat cu bărbăție prelungă (toți patrioții)?

În privința primei variante, atât Ve Ponta cât și Ve Dragnea sau Ve Dîncu fură niște lași și juma. Ba chiar 2 lași și-un sfert sau ¾ cu +, aș putea spune fără să greșesc, căj doară nu era s-așteptăm mai mult sânge-n vine și oțel în oase de la draga de Ve Dăncilă. Dar iată c-acum se poate să se revină la ideea de care personal și uitasem.

(Ideile oare doar se redescoperă, ori mai degrabă se pitesc singure iar un al 3lea le șmanglește? Las pe mâna sondorilor de sondaje să sintetizeze situațiile statistice. Asta nu-i treabă nemaivăzută și nemaipomenită. Chiar nu credeți că tot ce se-ntâmplă e fiindcă altcineva/cândva a cugetat și schițat/însăilat cine știe decând respectivul făptuț? Chiar nu credeți că tot ce nu se întâmplă are pe-undeva un dosar pitito-pierdut și-ntr-o zi un mahăr de baștan doar îl va semna și-l va zvârli pe biroul secretarei zicând ia de-aci fă, și fă bine de bagă chesti-asta pă rol recte țeavă!? Probabil că știți sau măcar e posibil să vă imaginați. Ce e însă cel mai cel de priceput este această metafizică a golului numită interval. Vreme/timp pierdut. Distanțierea vidală. Văduvirea vidanjă, vacanțierea volantă, vivandiera votivă. Spațiul dintre ce se poate și nu e sau se-amână, suspensia nespus de grăitoarei nimicnicii numite ar putea fi dar mai bine nu, poate/posibil altădată, ceva mai încolo, și mâine-i o zi, dă-te colo-șa-n târziu/preatârziu.)

Desigur că, pentru oficializare, mai încape vorba și de-o miculuță de tot schimbare a Constituției. Dar care-i problema (sincer: care-i problema?) să se mai simuleze și preseze pentru-o lălăială respectiv heirupism de referendum în acest sens? Oricât de rar, s-a făcut și se va mai face. N-am mai plebiscitat noi pt darea jos de tot a unui ditamai președinte? N-am mai votat referendum de micșorare a numărului de parlamentari? N-am schimbat Constituția de la 4 la 5 ani pt același post? De etc/etc nici nu mai pomenim. Și-apoi, cât privește pe bietul votant majoritar, deja se subînțelege că, de frica tot câte unui nou partiduț extremist de speriat și de-arătat mulțumii drept sperietoare, el poporul va alege constant între același partid socio-socialist zis democrat și aceeași aripioară de partid corcit și speriat așazis liberal, adică fix aceeași patriotardă coaliție. Coaliție sub care iată că deja coabităm binemersi și fără crâcnire/cârtire; și coaliție care poate urma a domni boierește mult și bine, tot rotindu-și în funcțiile de sus până-n poale mereu ale sale emanații sau clone cazone. Așadar și prin urmare: dacă tot cele două capete vulturești demne de stemă conservatoare (scuzând excepția celor 4 anișori de civism și penețism constantinesc) definesc toată politica postceaușistă a patriei postceaușiste, de ce n-am schimba și blazonul, ce ce n-am redenumi și țărișoara într-o conformitate cinstită? _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro