Greaua moștenire a economiei planificate (i)

În 1991, produsul național brut al României a scăzut la 25,6% din valoarea sa din 1989, care era deja foarte modestă în comparație nu numai cu țările capitaliste dezvoltate, ci și cu majoritatea statelor socialiste din Europa Central-Răsăriteană și Sud-Estică. Această profundă recesiune economică a continuat în următoarele decenii, un oarecare reviriment producându-se abia după aderarea României la structurile euro-atlantice (NATO-2004; UE-2007).

Silviu Cerna Foto: Arhiva personala

Prăbușirea economiei a fost determinată de dezorganizarea aparatului de conducere și de producție comunist și de ezitările autorităților „emanate din revoluție” de a face reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață. Cea mai afectată a fost industria prelucrătoare, a cărei producție s-a redus drastic în primii ani de după 1989. Deschiderea granițelor a făcut ca sectoare întregi ale economiei României să nu reziste concurenței. Populația nu a mai fost nevoită să cumpere exclusiv produse românești, de slabă calitate și ale căror prețuri au crescut brusc după liberalizarea lor, ci au putut să achiziționeze bunuri occidentale la care visau de mult timp. Pe de altă parte, produsele românești, care nu au stârnit niciodată prea mare interes din partea cumpărătorilor străini, au devenit pur și simplu nevandabile din cauza calității slabe și a creșterii prețurilor lor în lei. Bunurile de capital, în special cele fabricate cu tehnologia depășită a întreprinderilor românești, nu au găsit nici acestea cumpărători pe piața mondială. O perioadă, s-a încercat menținerea legăturilor economice cu țările din lumea a treia, însă deficiențele structurale ale economiei României și caracterul politic al relațiilor respective, stabilite din cauza imposibilității exportului pe piețele occidentale, au avut un puternic impact negativ asupra debușeelor respective.

Un alt factor care a agravat criza economică a României în primii ani ai epocii postcomuniste a fost desființarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) din care făceau parte în primul rând statele comuniste europene. În pofida faptului că, în anii 1960 și 1970, autoritățile române s-au opus planului de integrare economică a țărilor membre CAER, economia industrializată forțat a României a devenit din ce în ce mai dependentă de relațiile cu URSS. La căderea comunismului, această țară era principala piață de desfacere pentru foarte multe genuri de produse (oțel, mașini unelte, avioane și armament produs sub licență sovietică, vagoane de cale ferată, echipament petrolier, bunuri de larg consum și alimente) și una din principalele surse de aprovizionare cu materii prime, în special minereu de fier, gaze naturale și petrol. În anii 1960 și 1970, Bucureștiul a încercat să evite o asemenea situație, respingând proiectul de organizare economică a țărilor comuniste est-europene cunoscut sub numele de „planul Valev”, însă dependența de URSS a devenit inevitabilă în anii 1980, ca urmare a proastei administrări a economiei României și a incapacității clasei conducătoare de a face reforme pe plan intern.

Al treilea factor important care a contribuit la criza economică de după căderea comunismului a fost modelul economic bazat pe „industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de mașini”, cum se spunea în documentele vremii. Planificarea a impus schimbarea profundă a structurii economiei României în sensul dezvoltării unor ramuri industriale (siderurgie, construcții de mașini, chimie) și în defavoarea agriculturii și producției bunurilor de consum. După căderea comunismului, marile combinate industriale, integrate pe verticală, nu au putut fi transformate în întreprinderi viabile, iar o mare parte a producției industriale a încetat. Pe de altă parte, în urma privatizării, structura clasei antreprenoriale din România s-a modificat, în sensul creșterii puternice a ponderii întreprinderilor mici și mijlocii. După două decenii de la căderea comunismului, 99,7% din numărul total de firme erau întreprinderi mici și mijlocii.

În general vorbind, principalul obstacol în calea redresării economiei României a fost „greaua moștenire” a economiei planificate. În decembrie 1989, sistemul de planificare centrală a fost desființat, iar fostele întreprinderi socialiste au fost pur și simplu „aruncate” pe piața liber concurențială și lăsate să se descurce.

După cum am arătat într-un articol anterior din această revistă, trăsătura generală a economiilor planificate a fost ineficiența, risipa de resurse și penuria generalizată. Cauza a fost însăși natura acestui sistem economic, care a făcut ca fenomenele respective să nu fie nici temporare și nici specifice anumitor țări, ci, dincolo de deosebirile dintre țările comuniste, realități întâlnite în toate economiile planificate.

În cazul României, un obstacol suplimentar în calea redresării economice a fost inexistența, în timpul comunismului, a întreprinderilor private, mici și mijlocii, precum și a gospodăriilor agricole individuale (cu mici excepții în zonele necolectivizate). „Victoria socialismului la orașe și la sate” a fost obținută prin campaniile de colectivizare și naționalizare desfășurate în România cu începere din anii 1950, atât în agricultură, cât și în comerț și sectorul micilor meșteșugari. Pe termen lung, acest asalt împotriva moșierilor, burghezilor, chiaburilor etc., a dus la dispariția aproape completă a țăranilor individuali, a comercianților, micilor meseriași, liber profesioniștilor etc. În 1989, în România, spre deosebire de alte țări socialiste, această categorie de agenți economici, caracterizați printr-o mare flexibilitate, capacitate de inovare și eficiență, aproape că dispăruse complet.

După cum am menționat, este adevărat că o nouă structură antreprenorială a apărut în anii 1990 și 2000 prin procesul de privatizare. Cu toate acestea, deoarece în economia de piață calcul costului, profitului și eficienței este o necesitate imperativă, absența cunoștințelor de management, marketing, contabilitate și finanțe ale noilor proprietari, întreprinzători și directori a constituit o frână în calea redresării economiei.

Capitalul uman a fost, deci, un factor-cheie în perioada de tranziție. Acest lucru reiese dintr-o sumară analiză a clasei managerilor și directorilor tehnici ai societăților comerciale, create prin legea nr. 31/1990, care proveneau în cea mai mare parte din întreprinderile de stat. În perioada 1991-2014, în România au fost privatizate 7.726 de întreprinderi, iar rata de succes a fost mai mică de 25%. Cu alte cuvinte, mai puțin de un sfert din numărul întreprinderilor privatizate în această fază mai erau în funcțiune după un deceniu și jumătate. Efectul social al acestui fenomen a fost pierderea a 2 milioane de locuri de muncă și plecarea masivă la muncă în străinătate. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro