Cine sunt ei? Despre micii dumnezei de care Dragnea are nevoie si se teme

Intr-un dialog recent, scriitorul israelian Etgar Keret m-a indemnat sa incerc macar sa vad ce mecanisme emotionale, ce frici, ce resentimente, ce frustrari ii fac pe oameni sa isi puna intre paranteze ratiunea ori umanitatea. Ce ii determina pe oameni, de exemplu, sa dea usor crezare jumatatilor de adevar, sa se lase asmutiti, sa ii urasca pe ceilalti, pe cei altfel decat ei in chestiuni de alegeri ale vietii – culturale, politice, religioase.

„Nu prea putem simplica lucrurile: asta e rau, asta e bine. Cand ma uit la faptul ca Trump a fost votat in Statele Unite, nu imi spun ca oamenii sunt prosti si rai, ci incerc sa inteleg ce nevoie, ce frustrare i-a determinat sa faca aceasta alegere”, sunt vorbele lui Keret, or el stie foarte bine cum e sa fii privit de multe ori stereotipic in afara tarii si suspect sau tradator in interiorul ei.

Ce le face, asadar, pe cele cateva mii, zeci de mii, sute de mii cate vor fi asta-seara in Piata Victoriei sa se lase indesate in autocare, cu un sandwich in buzunar, pentru a striga impotriva justitiei? Dincolo de micile sau marile cumetrii locale, ce frici, ce resentimente, ce frustrari i-au urcat pe acesti oameni in masinile care se vor deserta pe strazile Bucurestilor in plin soare de iunie?

E simplu sa ii respingi, sa ii treci in cealalta Romanie, desi pixelii sunt mai multi si mai amestecati. Dar tocmai maniheismul a fost cel care a servit cel mai bine puterilor discretionare, partidelor-reptila, liderilor mediocri, ingroziti ca fara puterea absoluta cineva ii va sugruma peste noapte.

Cine sunt oamenii acestia care vin sa apere nevoia de putere a lui Liviu Dragnea? Nu conteaza ce stiu ei despre mecanismele justitiei, probabil ca putine si distorsionate. Nu are importanta nici daca pricep ceva din vreo ideologie sau daca are cine sa le citeasca o traducere decenta a ratei inflatiei in microsocial.

De ce le este lor frica? Ce urasc ei cel mai abitir?

Oamenii acestia au vietile lor, undeva in tara asta. Au slujbe. Au copii pe care i-ar vrea „bagati” in niste posturi la stat sau plecati, scapati din tara asta schimonosita, in care om cu om nu mai poate sta de vorba, fara un ghimpe in inima. Dar mai inainte de toate, oamenii acestia au o putere pe care nimeni nu a vrut sa le-o recunoasca vreodata, nici macar Iliescu, asa cum a facut cu minerii. Oamenii acestia au puterea celor fara de putere, al carui mecanism e atat de perfid incat devine nimicitoare atunci cand i se da frau.

Iar Dragnea ii da acum frau. Da, e aceeasi tehnica folosita pe minerii din alt iunie, doar ca acum e randul lor.

Exista un teoretician, Jean-Luc Berlet este numele lui, care vorbeste despre unul dintre cele mai crunte si mai parsive complexe care il pot incerca pe om: complexul lui Dumnezeu. Ti se intampla atunci cand intelegi ca nu vei fi niciodata liber, ca nu vei fi niciodata luat in seama, ca votul tau va valora fix o sticla de ulei, orice i-ai face, si atunci vrei macar sa ii simti puterea, sa fii in carnea ei, sa o adulmeci, sa te razbuni pe toti cei care isi permit sa respire liber luandu-le macar un milimetru din libertatea asta. E si asta o forma de necrofagie colectiva.

Are de-a face cu saracia? In mod sigur ca are de-a face cu acea saracie organica, sacaitoare, mostenita printr-un cerc vicios al inculturii, pentru ca satele nu mai au de mult profesori, acolo unde mai sunt scoli. Nici urbanul mic nu e mai liber, daca ne uitam peste rezultatele la ultimele teste nationale.

Oamenii acestia sunt mici dumnezei in autocarele puterii. Si cat sunt acolo, cineva are nevoie de ei, de puterea lor fara de putere, pentru a exista. Liviu Dragnea stie asta si mai stie ca nu sandwich-ul de partid ii va hrani pe acesti oameni, ci forta lui absoluta de a-i instapani.

Sa nu comitem insa un pacat: nu sunt oameni de categoria de a doua, nu exista asa ceva, dar nici demni de mila nu sunt. Sunt, cu totii, oameni care aleg sa isi foloseasca astfel puterea, lasandu-se manipulati, incolonati, primindu-si tricoul alb si steagul din zece in zece.

Stiu si ei ce stie si Liviu Dragnea, orice Golem sta la panda, asteptandu-si creatorul sa arda la foc mocnit, pana cand nu mai au ce sa digere din el. Si atunci, abia atunci, aplauda cu sete. De ei are nevoie Liviu Dragnea acum si tot de ei ii este cel mai frica, nu de Kovesi.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.