Securitatea nu moare niciodată

După 1989, de fapt în chiar acele zile în care credeam că ne câștigăm libertatea, speram că vom scăpa, definitiv, de Partidul Comunist Român și de Securitate.

N-am scăpat, e din ce în ce mai clar.

Partidul Comunist Român a (aparent) murit. Și totuși, nu există partid românesc activ care să nu aibă în structurile de conducere un fost membru PCR sau UTC. Atât de trist e. Întorci capul și dai, vrei, nu vrei, de un pecerist sau utecist. Suntem ceea ce moștenim, până la urmă. Liderii providențiali, mesianici, care din patru-cinci ani în patru-cinci ani salvează România, nu sunt nimic altceva decât niște politruci cu rădăcini adânci în PCR.

Dar nu asta doare

cel mai tare. De durut doare că Securitatea n-a dispărut nici măcar un minut din viața noastră. Indiferent de cine a condus SRI, după 1989, și aproape indiferent de cine a condus SIE, Securitatea a continuat să fie o prezență activă în viața noastră.

Sistemul

pe care mulți îl reneagă azi, pentru că-i lovește și pe ei, a funcționat fără întrerupere din 1989 încoace. „Victoraș“ a avut mai multă grijă de copii decât am putea noi, la o primă privire, să acceptăm.

În 1990,

după un tipar descris de scriitorii de thrillere politice, sistemul și-a asigurat supraviețuirea. prin acum răposatul „Victoraș“ Stănculescu și prin afacerea Motorola 1 (da, e doar afacere, nu dosar penal), fiecare om important, din fiecare județ al țării, care era în structurile de partid și de stat, a primit niște bani care să-i asigure existența și săi permită înființarea unei firme. Stănculescu, în ciuda a ceea ce ar fi putut spune procurorii, nu a oprit nimic pentru el. A dat totul sistemului. Economia de piață românească a pornit cu firme care au fost înființate de către PCR și Securitate. În caz că vă întrebați de ce una-alta.

Eram freelancer,

jurnalistic vorbind. nu aveam contract cu o revistă/ziar, nu aveam o redacție sau o instituție care să-mi țină spatele. Se întâmpla cu multă vreme în urmă, aproape zece-unsprezece ani. Și am primit un pont. Bun, excepţional pont. Ziaristul din mine, care încă nu murise, a amuşinat momeala, a mușcat și s-a dus.

Și nu a făcut bine deloc. pentru că, după trei săptămâni de zgâriat suprafața, s-au prins ce caut. Și nu le-a plăcut. Deloc. era vorba despre banii Securității și ai partidului, care au stat la bazele capitalismului românesc. Cum să le placă?

Chiar și freelancer, chiar și fără spate,

nu m-aș fi oprit. Dacă nu… Am primit telefoane, clasic, noaptea. Dar asta făcea parte din joc.

Am primit, însă, și un telefon ziua. Atipic. Și mi s-a spus să mă duc la ușă. M-am dus. De ușă era sprijinit un plic mare, bej. În care se găseau niște poze, de calitate. Luate de aproape. Mă rog, nu era un concurs foto, era o amenințare. Nescrisă. Nu erau decât pozele copilului meu mergând la școală, venind acasă, mergând pe stradă. La 1.400 de kilometri distanță de mine.

Și asta a fost. A mai sunat telefonul, la două minute după ce am luat plicul. A sunat și la capătul celălalt nu era nici o voce. Vocea a fost a mea și a zis, gâtuită, că am înțeles și că nu mai fac. Mă opresc, nu merg mai departe. Doar să-mi lase copilul în pace.

Râs mai cinic-satisfăcut nu îmi amintesc să fi auzit vreodată. Și asta a fost tot.

Sunt ani

buni de când s-au întâmplat lucrurile astea. Sunt ani buni de când credeam că s-a terminat, că Securitatea nu mai există. există și dă din picioare. N-a murit și nici nu va muri vreodată. E greu de spus cui îi servește, altcuiva decât ei însăși. Unii dintre noi, ziariștii de după 1990, am avut, în diverse momente, șansa să ne vedem dosarele. Nu alea de la Securitate, ci alea făcute de SRI, după 1990.

Sunt triste. pentru că par și chiar sunt scrise de cretini. Care confundă nume, date, adrese. Cretini din ăia grași și bine plătiți.

CNSAS, din păcate,

nu ne poate oferi acces real la dosarele zilelor noastre. Deși ele există. poate copiii noștri vor putea să le vadă, cândva. Dacă noi suntem cuminți și nu-i mai expunem, probabil. (Cațavencii.)