Pleacă tinerii din Huşi. Oraşul nu mai are industrie, nu mai are cinematograf, nu mai are trenuri. În gara închisă de minister zburdă doar găinile şi vântul. La periferie este „DRIC”-ul. Un cartier fără asfalt, fără canal, fără apă. La doar câteva minute distanţă de oraşul dintre vii, în Pădureni, primarul cântă la acordeon şi-i cere Guvernului piatră pentru drumuri. Comuna sa are însă piscină publică şi produce două milioane de lei pe an din agrement. Urmărim povestea acum, la Raport de ţară.
Mini-ferma asta de păsări nu-i undeva la ţară. Şi-a încropit-o fostul ceferist Cărare, în gara din Huşi, lângă defuncta remiză de locomotive. Clădirea a cumpărat-o cineva, dar cheia e la el. Are grijă să n-o calce hoţii şi-o foloseşte ca magazie.
Nelu Cărare – ceferist pensionar: Aici, prima dată erau locomotivele cu abur. Până în 1973. Din 1973 au început să vină locomotivele diesel hidraulice.
–Câte locomotive erau aici?
–Erau două locomotive la început, din alea cu abur. După aceea au venit două hidraulice. Mai se repara, ce se putea repara aici. Ce nu… la depoul Iaşi.
–Şi alea cu abur tot pe aici intrau?
–Sigur că da!
Ferma lui Cărare din gara Hușilor
De şapte ani nicio locomotivă nu mai intră gara huşenilor. A fost închisă de minister pe motiv de nerentabilitate. Decorul s-a schimbat. Pe vremuri, gara asta, ridicată la 1890, era un furnicar de oameni şi trenuri. Acum, găinile zburdă liniştite printre şine.
Nelu Cărare – ceferist pensionar: 12 echipe eram. În două schimburi. Făceam un servici de 12 cu 24. Tuturor le pare rău. Sigur că da… De exemplu, era într-o perioadă… Era tren Bucureşti – Huşi. Veneau pasagerii frumos, se urcau de aici, ajungeau la Bucureşti. Veneau înapoi, cu Săgeata albastră. Băgase atunci Săgeata albastră. Căldurică, frumos, curăţenie…
Huși, gara fără trenuri
Astăzi, prin bătrâna gară mai trece doar vântul. Dar nici el nu mai opreşte… Suflă în pustiu!
-Pustiu! Pustiu, pustiu… Nu ştim care-i cauza. Poate vor veni alţi guvernanţi mai interesaţi.
Singur pe un peron
Gara nu mai are poartă. Intră cine vrea. Colo şi colo s-a mai furat câte un fier, s-a mai spart un geam. Cişmeaua a secat. Pe zidul din mijloc, „blonda supremă” i-a declarat iubire lui „chinezu”. Dalele sunt ca rebusul, şinele rare. Ce a mai rămas… păzeşte Gelu. 57 de ani. Ceferist cu acte, din garda veche.
Gelu Margarint – ceferistul gării Huşi: În ‘90, când am venit eu la gară, erau 116 pe listele de plată.
–116?
–Da. Mişcare, comercial, tracţiune.
–Şi doar dumneavoastră aţi mai rămas?
–Atât!
Gara din Huși, abandonată de stat
Gelu Margarint – ceferistul gării Huşi: E dureros. Chiar puteţi să mă întrebaţi orice, dar e dureros. Au dispărut fabrici, au dispărut combinate… Asta-i nimic. Asta, ce-i aici, e nimic.
–Te văd trist, aşa.
–Păi, normal că… Asta-i situaţia.
Laolaltă cu gara a pierit şi industria Huşilor. Şi parcă nici mândria nu mai e ce-a fost…
–Sunt mijloace de transport acuma… Autobuze, sunt tot felul, din oră-n oră. Dar gara tot gară e! Un oraş cu gară e un oraş mai plin de el, mai plin de sine!
–Pare mai sărac, aşa?
–E destul de sărac…
Trai amar în noroiul DRIC-ului din Huși
Filatura, fabrica de conserve, fabrica de încălţăminte, fabrica de tricotaje s-au dus. La marginea oraşului, pe deal, unde se fabricau, cândva, conserve, e cartierul DRIC 3. S-a format după ce primăria a împărţit câte 300 de metri pătraţi oricărui huşan dornic să-şi ridice casă. Câteva sute de suflete convieţuiesc aici. N-au asfalt, n-au canalizare, n-au apă.
–E rău tare! Nu ne plângem de gropi. Că nu este apă! Pe la Recea, la vale, în partea asta, este un izvor care curge. Mai luăm şi de acolo. Dar iarna-i greu când sunt nămeţi. Mai luăm din mahala… Ne rugăm de unul, de altul… Plătim la care are robinet.
Apa potabilă, povara hușenilor din cartierul DRIC
Florin locuieşte în cartier şi aşa se chinuie. Când l-am întâlnit, tocmai îşi înhăma caii pentru un drum la izvor.
–Trrrrr. Trrrr… Izvorul ăsta… O fost aici un MAT. Trrrrr. Şi s-o desfinţat şi l-o cumpărat o femeie. Şi acum mai luăm apă de acolo.
–Dar aici, plătiţi?
–Nu, nu! Nu plătim.
–E bună? Aţi dus-o la analize?
–Da, da. Ne-o zis chiar patroana care a cumpărat clădirea aia, ne-o spus că-i bună de băut. Că o fost ea şi-o făcut analize.
De la casa lui Florin până la izvor e cale de 25-30 de minute. Baţi un drum strâmb, din pământ cleios, ieşi la şosea şi apoi intri pe aleea care dă-n spre MAT. Adică locul unde se fabrica, odinioară, ţuică şi rachiu.
–Aşa ne chinuim. Dacă nu sunt posibilităţi, nu vor să ne tragă apă, nu…
–De câte ori vii aici, săptămânal?
–De două ori, trei ori pe săptămână. Dau şi la animale.
–Şi în cât timp…?
–Într-o oră!
–Într-o oră umpli?
–Da, da…
Cam acesta-i chinul cauzat de lipsa apei în DRIC 3. Primarul anunţă însă că are 7 milioane de euro în cont, bani europeni. Şi că până la anul, cartierul va avea apă, canalizare şi asfalt.
Ioan Ciupilan – primar Huşi: Banii, ca toate investiţiile pe care le-am realizat în municipiul Huşi, din surse externe. Bugetul meu este prea mic ca să pot să-mi permit să fac lucrări de amploare. Aici sunt fonduri europene.
Huși, orașul cu 7.000 de tineri plecați în pribegie
În ultimul deceniu, la Huşi au ajuns fonduri europene de peste 30 de milioane de euro. Cam de 15 ori bugetul propriu. Şi totuşi, oraşul e-n colaps. Şi-ntr-un vizibil declin demografic.
–Câţi locuitori aveţi în acte?
Primar Huşi: Statistic, 32.300.
–Şi-n oraş cât estimaţi că mai sunt?
–De ce să fiu acum nici optimist, nici pesimist. Dar zic: 50% îi mai am.
–Tinerii v-au plecat?
–În acelaşi procent în care au plecat din toată ţara, dar acum plecarea spre Occident e mai masivă din ţara asta, Moldova, din regiunea asta Moldova.
–Cam câţi tineri credeţi că v-au plecat din oraş?
–Pffffff… N-aș putea să vă spun acum cu exactitate, dar… peste 60%. Undeva la 6 – 7 mii. Dar în general toată forţa de muncă, tot tineretul care a terminat liceul, îşi ia zborul.
Campus școlar modern, cinematograf ruină
Huşiul nu-i urât. Are wireless în parcuri şi un campus şcolar modern, curat. Investitorii sunt însă puţini, industria aproape inexistentă. Casa de cultură e-n reparaţii, cinematograful ruină.
–Dacă vine o trupă de teatru aici, acum?
Primar Huşi: Momentan dă în sala primăriei. O sală cu 300 de locuri. Şi vin aproape 2 – 3 pe săptămână.
La finalul interviului, înainte să-l lăsăm cu ale sale toate, vrem să aflăm de la primarul Huşilor şi părerea despre gară.
–Când ne plimbăm iar cu trenul de aici?
Primar Huşi: În momentul în care o să vină un ministru la Transporturi şi un Guvern care or să se gândească la sănătatea României. Şi atunci o să se revigoreze transportul CFR.
Pădureni, comuna cu piscină și primar dirijor
La doar patru kilometri de oraşul dintre vii, politica-i alta, iar filosofia capătă dimensiuni boeme.
Omul din imagine nu-i lăutarul satului, ci primarul comunei Pădureni. Din 1990 încoace, comunitatea îl alege, şi-l tot alege. N-are bani cu duiumul în buget, dar mărunta lui comună a devenit polul distracţiei zonale. În 2008, primăria a amenajat loc vast de relaxare, cu piscină, baltă de pescuit, padoc, ponei, cai, terenuri de volei, fotbal şi sală de evenimente. Investiţia şi-a amortizat-o repede, iar astăzi agrementul produce bani buni.
Temistocle Diaconu – primar Pădureni, Vaslui: Pe vară este peste 100 de mii de lei, încasări. Piscina, cu sala Armonia, cu terasele pe care le avem de închiriat, produc peste o treime din bugetul local al veniturilor.
Cu veniturile din agrement, primăria a cosmetizat zona centrală şi-a transformat-o în blazon. Fosta brutărie a devenit sală de evenimente, o casă veche muzeu. Comuna are un teatru în aer liber şi investeşte masiv în educaţie: şcolile au de toate, iar copiii nevoiaşi îşi fac temele, dorm şi mănâncă zilnic hrană caldă la after-school.
Georgiana Popică – asistent social Pădureni, Vaslui: În această sală sunt copiii mari, sala mare, cum o numim noi, unde sunt copiii de la clasa a treia până în clasa a opta. Aici sunt copiii de la patru ani, până în clasa a doua. Îşi fac temele, desenează, colorează. Avem sus o sală media, cum îi spunem noi, ne uităm la filme.
Sub comunism, la Pădureni activa cel mai important ansamblu folcloric din ţară: Stejerelul. Dirijor a fost chiar primarul. Ansamblul nu mai există. Amintirile sunt însă vii, aşa că, de ceva vreme, primăria vrea să-l reînfiinţeze cu copii din comună. Preselecţiile au început, iar dreptul de veto îl are fostul dirijor, desigur.
Pădureni, cea mai frumoasă comună din Vaslui
Primarul-dirijor speră că în următorii doi ani, toată comuna va fi alimentată cu apă, iar cei patru kilometri de drum, până la Rusca vecină, vor fi asfaltaţi. Un milion şi jumătate de euro sunt disponibili pentru proiect şi încă 235 de mii pentru două poduri mari şi câteva costume populare. Piatra de moară care sugrumă bugetul este însă piatra de drum.
Temistocle Diaconu – primar Pădureni, Vaslui: 2.600 de lei o maşină de piatră adusă aici la Pădureni.
–Păi de unde o luaţi? De la Constanţa?
–Din alte judeţe. Şi din Constanţa, chiar.
–Dar de ce?
–Pentru că judeţul Vaslui nu are o carieră de piatră sau de nisip, din păcate.
–Dintr-o maşină din aia cât pietruiţi?
–50 de metri, poate!
–Păi şi dumneavoastră aveţi kilometri! Câţi kilometri aveţi?
–Sunt 86 de kilometri de drumuri comunale şi săteşti.
Ca să-şi niveleze drumurile de piatră spălate de ploi şi zăpezi, pădurenii îşi zdruncină serios bugetul. Daravela îi costă milion şi jumătate de lei, an de an, aşa că primarul cere ajutor guvernamental în piatră. Pe care inca n-a primit-o. Deocamdată, asta-i povestea. Apropos: poştaşul Neculai şi-a păstrat şareta, dar nu le mai aduce pădurenilor nici scrisori, nici cărţi poştale…
Etichete:
Husi
,
padureni
,
gara husi
,
gara parasita
