Fără patimă: Ticu Lăcătușu și perseverența contra feței fățoase a ingratitudinii

Dacă
își amintesc din greșeală ce înseamnă darul oferit României de pietreanul
Constantin Lăcătușu, pe 17 mai 1995, sau dacă lectura pomelnicelor publice cu
nașteri, decese și evenimente ține de o rutina zilnică, unii se exprimă sec, cu
economie de cuvinte: prima ascensiune românească pe Everest (8.848 m). Că e singurul
care a atins vârful din echipa internațională condusă de Russell Brice (Noua
Zeelandă), nu se mai pune, aduce a cult al personalității.

A
sublinia apoi că în decembrie 2001, odată cu escaladarea Mount Vinson din
Antarctica, încheia ultima etapă a proiectul „SEVEN SUMMITS”, e deja sfidător.
Nu întâmplător am scris constant pe acest subiect, al elitei-elitelor
alpiniștilor și nu regret repetiția – până apare al doilea român în listă, e
drum lung. Și timp suficient pentru ca alpiniștii noștri să se-ntreacă în
optmiari (14 cu totul) și alte aventuri pe drumuri bine bătătorite de alții.
Ticu, un incotestabil exemplu de ce înseamnă o viață pentru o idee (titlu de emisiune
TV pe vremuri – n.a.), își vede de proiectele lui, de munții lui. A făcut clar
o pasiune pentru vârfuri virgine de 7.000 m sau mai mici, pentru combinații de
vârfuri și trasee în premieră în spiritul escladei sportive. Practic, nu mai
are ce și cui dovedi decât sieși.

Cum
nu e manelist, vedetă mondenă, politician cu fițe sau șmecher cu certificat,
ingratitudinea compatrioților e garantată. N-au glas. Cunoscătorii adevărați
țin mai degrabă pentru ei, nu se pun la socoteală. Dintre ei, ocazional, câțiva
ne băgăm în seamă, dând glas durerii, regretului că nu a scris o carte măcar
despre expedițiile lui. Ia să le fi dat ingraților peste față cu un raft de
cărți!… Peste trei ani se împlinesc 30 de când a promis-o pe prima. Însă,
cine știe, poate că va trebui să i le scriem noi. Filme și-a făcut singur.
Scrisul rămâne indiscutabil tererenul pe care nu a perseverat.

Întâmplător,
în februarie, la puțin timp după ziua de naștere, a preluat pe contul personal
de Facebook o scrisoare cu profunzimi de poem al perseverenței, semnată de
filosful Mihai Șora. Iată scrisoarea, una care desfide cultul curent al
non-valorii:

Dragi prieteni,

în Alpii
francezi, există un vârf care se numește Vârful Perseverenței.
Nu este nici cel mai înalt, nici cel mai spectaculos (pentru cine obișnuiește
să se plimbe pe Everest): 2901 metri (mai ales acel 1 din 2900 este
interesant).
Primul traseu a fost stabilit, în mod oficial, în 1948, dar cu siguranță vârful
fusese escaladat și mai devreme, chiar dacă isprava nu a rămas nicăieri
consemnată, în documentele alpiniștilor. Ca să urci până sus, nu-ți trebuie un
echipament sofisticat (însă ai nevoie, firește, de bocanci corespunzători, de
cască și coardă de 50 de metri, pentru rapel).
Pe tot traseul, imaginea pe care o vezi este a vârfurilor învecinate: cu mult
mai semețe, – copleșitoare. Și totuși, nu ele poartă numele perseverenței, ci
„vârfulețul“ din vale, cel de 2901 metri. Pentru că „vârfulețul“ acesta poate
fi escaladat de orice om, chiar și de cel care nu este alpinist înzestrat, care
nu s-ar încumeta să urce Everestul. Trebuie însă ca, odată pornit la drum, omul
acela să fie perseverent, să urce și ultimul metru, cel cu adevărat dificil.

La începutul
anilor ’40, când Franța a fost ocupată de naziști, prima formă de rezistență în
Sud, unde mă aflam, a venit dinspre tineri: ei au fost cei dintâi care s-au
refugiat în munți, deși nu erau alpiniști, iar mulți dintre ei obișnuiau mai
curând să stea în biblioteci și în băncile facultăților, nu pe coclauri; unii
nu escaladaseră niciodată un dâmb, cât de mic… De acolo, din munți, au
început să pregătească descinderile în vale și lupta cu inamicul. Iar inamicul
nu era doar monolitul nazist, ci – mai periculos și perfid – însăși miliția
franceză, funcționarul conștiincios și mărunt, angajat la Primărie, care putea
recunoaște, după înfățișare și mers, omul coborât din creierul munților, pentru
o misiune. Atunci, în întunecații ani ’40, ceea ce i-a convins și pe alți
oameni să intre în Rezistență nu au fost nici aptitudinile „alpiniste“ ale
tinerilor din munți, nici sacrificiul lor (unii fuseseră prinși și împușcați de
naziști în piața publică). Ci tocmai ideea că-și puteau salva țara acolo unde
se aflau, în chiar punctul pe care îl ocupau: transmițând un mesaj către o altă
echipă, tipărind un ziar clandestin, tăind cablurile de la telefoanele
inamicului… Pe scurt: fără mitraliere, fără blindate huruind prin oraș; doar cu
mintea, cu brațele proprii și cu multă, multă perseverență. Până când inamicul
a obosit, până când, nesigur pe forța lui brută, sleit, a cedat.

În jurul
Generalului De Gaulle, vârful exilat și inaccesibil, au fost alte câteva
piscuri impunătoare și multe, nenumărate movile, delușoare, vârfuri ale
perseverenței. Istoria reține, firește, mai degrabă culmile; aceasta este
regula transcrierii ei în manualele școlare. Dar peisajul nu este complet, nici
exact, nici chiar inteligibil fără movilițele înconjurătoare, fără vârfurile de
perseverență.

Am scris atunci,
în anii aceia, la Grenoble, o carte care se numește «Du dialogue intérieur». Am
scris-o în gând, pentru că vremurile nu-mi îngăduiau să stau liniștit la birou,
acasă ori într-o bibliotecă. Iar cartea a apărut abia în 1947, după război,
când am putut, în sfârșit, s-o aștern pe hârtie. Scriam atunci – și scriu și
acum – că ceea ce contează, într-o viață de om, nu este heirupismul,
enormitatea unui efort fără urmări, ci constanța efortului; cu alte cuvinte:
perseverența. 
Și întâmplările vieții mi-au dat mereu dreptate.

Ceea ce
contează, dragii mei, este, desigur, ținta noastră, dar și stăruința de a o
atinge, perseverența aceea fără de care protestul ar fi doar un heirupism
inofensiv și minor.

Vă doresc o
săptămână rodnică, pe măsura stăruinței voastre.

Mihai Șora
București, 25 februarie 2019

Ticu
a prezentat scrisoarea ca pe o credință despre
munți, vârfuri, perseverență și mai mult decât atât. La ora 15:15 fix, a
zilei de 17 mai, ne-a transmis pe SMS un gând de mulțumire și iurbire de pe
vârfurile Nepalului.

Viorel COSMA