Remus-Lucian Ștefan în „Zodia 30”: Expoziție de reamintire la o pensiune-concept din Neamț

Un cadru natural de vis din Agârcia de Alexandru cel Bun (Neamț), sub munte și aproape de lac, cu o pensiune-concept inaugurată vara trecută, compusă dintr-un pavilion central și cinci căsuțe plutitoare pe cele două iazuri ale complexului, primind un artist plastic desăvârșit de străin de banalitate și rutină, sunt elementele constitutive ale expoziției descrise prin „pictură/print/instalație” ce va fi vernisată sâmbătă, 25 mai, la orele 15. Așa cum Pensiunea Vernis, parte a conceptului Vernis Boutique & Lodges, nu seamănă defel cu cele popular cunoscute, este dincolo de orice emoție că expoziția deschisă până la 1 iunie nu va fi altfel decât una demnă de antologia evenimentelor care inventează noi tipare de expunere artistică.

■ Avanpremiera unei… cărți de vizită

Musafirul,
pictorul și graficianul romașcan Remus-Lucian
Ștefan (n. 2 august 1969), este absolvent în anul 1997 al Academiei de Arte
București, Facultatea de Arte Decorative și Design, Secția Pictură Murală, la
clasa profesorului Ion Grigore. Dincolo
de lucrările expozabile în sens clasic, reținând însă specializarea urmată, mai
puțin identificat și localizat este palmaresul de decorații murale. Câteva
lucrări au încărcătura unor referințe sensibile: friza Bisericii „Precista Mare”
– Roman; pictura de interior (frescă), iconostasul, exteriorul, decorația
turlei și a fațadei cu icoana de hram la Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” –
Sagna (Neamț); troița cu hramul „Sfinții Ioachim și Ana” – Ruginoasa (Neamț); troița
cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” – Ruginoasa; troița cu hramul „Sfinții
Împărați Constantin și Elena” – Ruginoasa; decorația murală a bolții intrării
din turnul clopotniței la Biserica „Sfântul Dimitrie” – Roman; exteriorul
Capelei „Melchisedec” – Roman; icoane pe perete la capela grecească cu hramul
„Izvorul Tămăduirii” – Chitila (Ilfov).

■ De la arta murală în echipă la o
violentă reamintire

După
datină, un asemenea eveniment se cuvine a fi prefațat artistic de un
profesionist. Privilegiului îi aparține criticului de artă și muzeografului Iulian Bucur de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” – Bacău, absolvent
al Facultății de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității de Artă
București:

<<Pe
Remus-Lucian Ștefan l-aş fi putut întâlni la Universitatea de Artă din
Bucureşti pe care am absolvit-o amândoi, el la Murală, eu la Istoria artei. În
1997, ultimul an al său de facultate, primul al meu, nu a fost să ne cunoaştem.
Profesorul său, pictorul Ion Grigore, bonom, sever câteodată, era mereu cu
studenţii săi. Arta murală, spre deosebire de toate celelalte arte, este
rezultatul muncii unei echipe, echipă care prin exerciţiu se omogenizează şi se
ierarhizează, firesc după măsura talentului, talentului primit de fiecare. Ion
Grigore era pe schelă, aproape de peretele ud, printre ucenicii săi, mediind
inevitabilele orgolii care ar fi putut să răzbată în “tabloul” final. Pictura
murală e una a agregărilor, dacă maestrul nu le poate face, mai bine rămâne
singur, cum a rămas Michelangelo. Ion Grigore n-a rămas, i-am auzit în anul
acela, 1997, acolo  la “Tehnici”, la
“Decorative”, în cazarma din Calea Griviţei, rostirea moldovenească molcomă
însoţită de glasurile şoptite ale studenţilor sai. Atunci, trebuie că a fost
acolo, ascuns de schelă şi romaşcanul Remus-Lucian Ştefan. Printre multele pe
care le învaţă un muralist se află fresca, mozaicul, sgraffitoul, arta
icoanelor, tehnicile pavimentului… Pe toate le probezi, îţi devin apropiate, le
mai uiţi. Unele, urmele pensulelor, parfumurile varurilor, texturile
pietricelelor, s-au sedimentat, atunci, definitiv, la temeliile
pictorului de la Roman.

În 2011 am scris
despre expoziţia pe care a vernisat-o la Bacău. Se numea “După chip şi
asemănare”, titlul era foarte bine ales, trimitea cu sfială la textul biblic,
cumva pictorul era legitimul următor al Domnului Facerii. Cele două, chipul şi
asemănarea, în înţeleaptă gâlceavă precum nominaliile şi realiile din Evul de
Mijloc, înfăţişau firile de afară şi firile de înăuntru ale celor care sunt cuprinse
în lume. Am scris adunci despre preocuparea artistului pentru suporturi
speciale, calcuri transparente de sidef şi hârtii tari tegumentare. A fost
despre cum pe calcuri desenele sunt fragile precum curpenii uscati uitaţi de
vieri pe vițe, cum pe suprafețe ca de ambalaj, cu tușe late, și-a înregistrat
aproape mecanic cele mai intime și abisale trăiri, Cred  că romașcanului i-a plăcut textul meu, mi-a
promis un dar, un calc ca un borangic, fin ca un giulgiu, un calc cu frumosul
chip.

L-am primit în martie
2019, la Galeria Romanart, la vernisajul expoziției ”30 de ani”, unde a trebuit
să spun câteva cuvinte… Nu a fost deloc usor, pentru că pictorul propunea în
cele trei spațiii ale galeriei un parcurs eclectic, cu pictură, cu grafică, cu
ready-made, cu instalație.  ”30 de ani”
însemnau o violentă reamintire, într-o lume care uitarea este dorință aproape,
reamintire a întâmplărilor din 1989, an de grație. Și a fost greu pentru că
expoziția de la Roman a fost ca o ieșire zgomotoasă în stradă a artistului. El,
omul turnului de fildeș, devenea abrupt, nu martor, ci participant activ,
romantic parcă, la faptul istoric. Mai cred că, în acest 2019, punerea în scenă
a anului 1989, de către Remus-LucianŞtefan, va fi una dintre rarele
expoziții-aducere aminte. Artistul a închipuit pe geamuri cețoase, din mici
îndepărtate fotografii alb-negru, puncte de fugă  imposibile, un fel de sufocantă captivitate a
noastră, a pasagerilor, într-un autobuz spre libertate, spre libertate? Găuri
circulare pe prapuri tricolori, precum cele celebre pe steagurile din 1989,
s-au legat, după 30 de ani, precum hublourile unui vehicul pe fundul oceanului…
Așa a fost la Roman, într-o seară de martie, în galeria cu pereți de sticlă pe
lângă care treceau netulburați oamenii cetății.

Tocmai am primit o
invitatie de la prietenul meu artist, la ceva asemănător, peste câteva zile, la
Piatra Neamț.>>

■ Profil parțial de gazdă – Ovidiu
Șindrilaru

Afacerea care a dezvoltat Pensiunea Vernis este administrată de Andreea Pojoga, asociat nu doar în acest proiect fiindu-i artistul platic Ovidiu Șindrilaru. Într-o poveste despre „rock-design la puterea sincerității”, înscrisă în Cultul Performanței susținut o vreme în paginile săptămânalului Mesagerul de Neamț, chiar și publicul generalist a reținut o mărturisire de credință ușor ieșită din comun, cu sau fără influențe de rock: „Arta adevărată e mai mult în partea întunecată a cunoscutului. E acel underground. În muzica lor, artiştii îşi iau resursa din underground. Şi din folclor. Sau din rădăcini”. De înțeles ce adăuga imediat, ca unul care a abandonat mirajul Capitalei după șase luni de atracție neîmplinită, resimțind o desincronizare personală: „Atunci mi-am zis că arta nu trebuie s-o căutăm neapărat în muzee, în galerii. Arta o pot regăsi în orice, în natură, acasă… După acel episod, a început procesul de uşoară conservare a mea, de reaşezare”.

O
altă mărturisire a artistului-gazdă, născut de Buna Vestire în 1983, oferă
cheia evenimentului anunțat. Începe de la atracția pentru artă, identificată în
dreptul mamei sale care desena frumos în tinereţe: ”Cred că era una dintre
metodele ei secrete de a-şi linişti copilul, atrăgându-i atenţia asupra
desenatului, un lucru creativ. Apoi, cât am stat la Cârlig, cred că bunicul a
furat şmecheria de la mama. La 3 ani, din spusele familiei, când mama mă mai
lua la serviciu, neavând cu cine să mă lase acasă, desenam într-una. Recunosc,
am stricat ceva hârtie. Mama îmi spune că, la 3 ani, am desenat o roabă în
perspectivă, iar un şef de-al ei a remarcat lucrul ăsta şi a spus că trebuie să
dea la şcoala de artă. Abia în clasa a II-a m-au primit la Cercul de pictură,
la Şcoala de muzică din Roman. Am mers până în clasa a VII-a”. Atunci a dezertat, cunoscându-l pe
mentorul său, Remus-Lucian Ştefan, ”un pictor foarte puternic din punct de vedere artistic”
din Roman. Ne dau întâlnire la o pensiune-concept, sub munte și aproape de lac,
ca o detașare de încrâncenarea ce va să urmeze în România de duminică încolo.

Viorel COSMA