Au trecut 37 de zile de la alegerile europene din 26 mai, iar cei 28 de lideri din Uniunea Europeană au avut nevoie de tot acest timp pentru a ajunge la un acord – mai rămâneau doar câteva ore până la scadenţă, care stabilea ora 22.00 de ieri drept limită – privind numele care vor prezida principalele organisme ale Uniunii. Acest fapt evidențiază în sine dificultățile enorme întâmpinate de cei 28 de șefi de stat și de guvern din cadrul Uniunii într-un maraton care nu s-a mai produs vreodată.
Și s-a întâmplat din două motive evidente, care decurg unul din celălalt: erodarea puterii centrului politic al Uniunii Europene – încorporată în PPE și în Partidul Socialist European; și creșterea extremelor, la stânga, Verzii, la dreapta extremiștii din mai multe partide naționale, răspândite cam prin toate regiunile Uniunii (cu excepția Portugaliei).
Astfel, conflictul a avut loc între ceea ce în ultima lună a fost supranumit drept „forțele de blocare” (grupul de la Vișegrad, Ungaria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia, plus ai lor „compagnons de route”: restul extremei-drepte europene) și ceea ce rămânea din PPE după 26 mai.
Și rămânea puțin, ceea ce le-a dat socialiștilor europeni (inclusiv lui António Costa) iluzia că a venit rândul lor. Nu a venit – și, în cele din urmă, socialiștii europeni au ajuns să înregistreze o mare înfrângere: nu trimit nici la Uniunea Europeană (revenită la PPE), nici la Banca Centrală Europeană (care, prin Christine Lagarde, o „veche” cunoscută a Portugaliei, este mai mult legată de PPE, dar care este franceză).
Președintele francez, Emmanuel Macron, în acest moment probabil că exultă: pe lângă faptul că a obținut controlul asupra BCE pentru o femeie „de casă”, el a reușit să impună şi numele liberalului belgian, Charles Michel, drept viitor președinte al Consiliului European.
Dacă Parlamentul European urmează, probabil, schema cu „jumătate din legislatura” pentru fiecare (PPE și PSE), socialiștilor le rămâne puţin pentru a clama victoria – cu excepţia faptului că au contribuit la găsirea soluției, altfel vasele comunicante dintre PPE extrema-dreaptă s-ar fi spart (după cum se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, potrivit mai multor analiști). Și, bineînțeles, mai rămâne Consiliul European.
Astfel, Summit-ul european, reînviat la sfârșitul celei de-a treia zile, a pus-o pe actuala doamnă ministru a apărării german, Ursula von der Leyen, drept prima femeie din istorie care prezidează Comisia Europeană (ea, care a fost deja prima femeie care a condus Ministerul Apărării german), aprobarea sa finală depinzând de Parlamentul European.
O va însoţi într-una dintre pozițiile de cea mai mare responsabilitate (sau nu, în funcție de punctele de vedere) Josep Borrell, actualul ministru de externe spaniol, care va prelua funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă a Uniunii, înlocuind-o pe italiana Federica Mogherini.
Având în vedere această distribuție, socialiștii – şi anume grupul condus de spaniolul Pedro Sánchez și de portughezul António Costa – se întorc acasă cu o grea înfrângere pe toate fronturile, putând să se plângă, probabil, numai de ei înșiși: au încercat ‘o lovitură de aripă’ împotriva PPE, dar Angela Merkel, deși nu este în cele mai bune zile ale sale, nu s-a lăsat înfrântă.
În cele din urmă, după cum era de așteptat, axa Paris-Berlin a funcționat – adică, pentru cei care nu-și amintesc, cea mai puternică verigă din Europa de mai multe secole în această parte.
Dar, dacă Merkel poate fi considerată învingătoare, adevărul este că Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia și Italia sunt, de asemenea, victorioase, ele distrugând buna înțelegere pe care partidele din centrul politic o aveau de zeci de ani şi au arătat ce le face să meargă: nu mai dorsec o Europă care să fie copia a ceea ce PPE şi PSE au gândit pentru ea atât de mult timp.
