Unul din elementele de inedit ale expoziției mi s-a părut faptul că acesta a fost organizată de un colecționar privat, cu obiectele achiziționate de el de-a lungul timpului. Asta s-a văzut și în felul cum s-a desfășurat deschiderea evenimentului: discursurile ținute de primarul Sighișoarei, Ovidiu Mălăncrăvean, și Mihai, colecționarul care a organizat evenimentul, au fost scurte și la obiect, iar atmosfera una casual și degajată. N-am avut parte de cuvântări lungi și formale, care de prea multe ori te plictisesc la event-urile de acest gen.
Mi s-a părut interesant aspectul ăsta fiindcă în Occident nu e ceva ieșit din comun și întâlnim, în special în spațiul anglo-saxon, susținători ai artelor și culturii care finanțează din buzunarul propriu astfel de lucruri. Pentru România însă e mai neobișnuit, nu am fost până acum la o expoziție privată cu acces pentru publicul larg, iar la noi în țară părem captivi mentalității cum că statul trebuie să finanțeze tot, de la artă și cultură, la biserică, sport șamd.
Un alt lucru foarte evident a fost pasiunea lui Mihai pentru obiectele colecționate și istoria românilor. După turul inițial, în care a prezentat pe scurt firul narativ al expoziției și unele din cele mai interesante exponate, s-a mai întors de vreo 4-5 ori și a reluat turul, cu noi informații și alte detalii, de fiecare dată când cineva i-a pus o întrebare sau avea vreo curiozitate.
L-am întrebat pe Mihai de unde îi vine această pasiune și care a fost sursa de inspirație în realizarea expoziției, pe lângă alte câteva lucruri.
„Niciodată nu aș vrea să îl uit și mereu îl menționez pe tatăl meu, care este profesor de istoria medicinei. Deși mai nișat pe domeniul său, trebuie să îi dau cezarului ce e al cezarului: el mi-a insuflat pasiunea, care pentru mine s-a dezvoltat cu timpul.
Am crescut într-o casă a unui istoric, în muzee și mănăstiri, deci tatăl meu a avut un rol important. Imaginați-vă ce înseamnă pentru un copil să crească lângă un om care scria despre faptul că nu știu ce soldați vikingi, în momentul în care aveau răni pe umeri și împingeau vasele pe Nistru, s-au pomenit că se vindecă și și-au dat seama că plantele din care era făcută stevia cu care era unsă barca sunt antiseptice.”
Cum se vede o astfel de expoziție prin ochii organizatorului?
Poate cel mai simpatic lucru legat de această expoziție este faptul că, deși colecționez de atâta timp, nu am pus niciodată obiectele într-o ordine, chiar dacă în mintea mea a existat întotdeauna una. Faptul că le văd aici montate pe acești scheleți, într-o anumită succesiune, e important pentru mine, mai ales că, sincer să vă spun, am avut niște temeri până să le văd expuse în forma aceasta. Sunt multe obiecte care însă nu au prins expoziția de astăzi fiindcă nu făceau parte din cursul narativ pe care ea îl povestește.
Care e cel mai inedit obiect al expoziției?
Nu știu neapărat dacă pot nominaliza unul drept cel mai inedit, avem multe obiecte foarte greu de găsit. De exemplu, să îl ai pe Johannes Honterus, cel care a adus luteranismul în spațiul țărilor române și a cărui statuie se află în fața Bisericii Negre din Brașov, aș zice că nu e puțin lucru. În expoziție avem albumul său de buzunar din 1564. E mai puțin cunoscut faptul că umanistul brașovean a fost și unul dintre cei mai mari cartografi ai sec. XVI.
Dar printre cele mai interesante, cu siguranță, e o monedă olandeză din 1577. Aceasta a circulat în toată lumea fiindcă Olanda a fost cea mai mare putere comercială a vremii iar, până la urmă, și dolarul se trage tot din taler.
Moneda era atât de stabilă încât românii, având monedele de la noi, ca paraua turcească, care se devalorizau constant, simțeau nevoia de a avea un etalon care-și păstrează valoarea. Atunci au găsit această monedă olandeză, leeuwendaalderul (löwentaler sau talerul-leu), pe care au luat-o drept etalon și au folosit-o ca un fel de bitcoin ani de zile, până la 1867, când România a început să-și bată propriile monede: „banii” de 5, 10 și 20 de bani, care pot fi văzuți și în expoziție. Încă nu fusese emis leul, a venit puțin mai târziu, fiind și el aici în expoziție.
Unde a fost cel mai surprinzător loc în care ai găsit obiecte legate de istoria românilor?
Cred că în Insula Alonissos din Marea Egee. Dacă vă duceți în vacanță în Grecia, în Insula Alonissos din Sporadele de Nord, veți găsi un muzeu făcut de o persoană privată care are și un bar într-unul din golfurile insulelor. Acolo am găsit arme românești din Războiul Balcanic.
Imaginați-vă că eram cu barca, împreună cu fiul meu, ne oprim să vedem insula și muzeul local, fiindcă în orice loc în care ajung primul lucru pe care îl fac e să vizitez muzeul orașului, iar acolo dau peste arme românești! Am întrebat al cui e muzeul, cu cine aș putea sta de vorbă, să aflu mai multe, și mi s-a răspuns „dom’le e privat, făcut de cineva”. Nu credeam că se poate, m-am dus și l-am căutat pe om. Am rămas toată noaptea la taclale, vă dați seama că era o discuție senzațională iar muzeul e foarte frumos de văzut.
Ai avut și experiențe negative?
Evident, iar un exemplu ar fi când am cumpărat o hartă care, deși avea certificat de autenticitate, în momentul în care am primit-o, arăta ca un fals evident.
După foarte mult timp capeți un anumit simț în a identifica falsurile. Până la urmă, în 25 de ani de „meșteșug”, capeți o experiență destul de mare. Începi să înțelegi foaia, filigramul, litografia, cum s-au făcut armele, te uiți la metal, dacă a fost făcut sau nu la forjă etc. Sunt niște lucruri pe care le înveți cu timpul și atunci sigur că, înarmat cu aceste cunoștințe, probabilitatea să adaugi ceva contrafăcut colecției e foarte mică.
Am anunțat casa de licitații despre fals și așa s-a și dovedit a fi. Față de primii 5-7 ani, în care am colecționat și am avut parte de foarte multe fake-uri, încet-încet am început să cumpăr din ce în ce mai puține iar acum sper, nu pot să garantez 100%, că le-am eliminat pe toate din colecție.
Ce ar mai trebui să știe vizitatorii despre expoziție?
O altă chestiune importantă de spus este că, dacă vă uitați cu atenție la exponatele din perioada medievală, nu veți găsi arme românești, nu veți găsi prea multe monede, cu excepția paralelor bătute de Ecaterina a II-a a Rusiei și a leeuwendaalderului cu care ne-am calculat toate tranzacțiile timp de decenii, și nu prea veți găsi multe granițe românești foarte clare.
Deci n-am avut bani, n-am avut granițe și n-am avut arme. Trebuie spus asta despre români și este real. Chiar și domnitorii despre care învățăm din manualele de istorie foloseau arme străine iar pentru țăranul român arma de bază a fost, timp de secole, furca.
