​REPORTAJ Cum se vede Romania din Timișoara, la 30 de ani de când a izbucnit Revoluția? – Esential

„Zidul Berlinului s-a prăbușit înaintea revoluției noastre, zidul care până la urmă era un simbol al comunismului și al împarțirii Europei. Principiul dominoului deja funcționa. Era clar că urmăm noi”, spune profesorul.

De atunci au trecut trei decenii în care Romania a învățat și încă mai învață ce să facă cu libertatea caștigată prin cea mai sângeroasă revoluție din Europa de Est.

“Noi nu aveam reperul democrației. Pentru noi normalitatea era asta: stăteam la cozi, stăteam pe întuneric, era frig, aveam nenumarăte lipsuri și restricții. La început era haosul, nu știam ce să facem cu democrația, nu aveam limitele autorității, trecusem în extrema cealaltă. România nu a avut punctul de plecare al Cehoslovaciei, de exemplu, noi nu am avut o elită politică care să preia puterea, care să fie într-adevar democrați. Noi am avut eșalonul 2 si 3 din Partidul comunist care au preluat puterea dupa revoluție”, mai spune profesorul Codaț.

“Lucrurile ar trebui să pornească dintr-o bază a adevarului. De aceea în momentul în care pornim de la un adevăr sau aflăm un adevăr ne ajută pe noi ca societate să gândim altfel, să ne proiectam altfel spre viitor”, este de părere Codaț. „Luat conceptual, revoluție înseamnă adeziune populară pe care am avut-o în decembrie 1989, iar o alta idee a revoluției a fost schimbarea regimului politic. A căzut regimul totalitar comunist și a fost înlocuit cu democrația”, explică profesorul timișorean.

„Trebuia să ai un curaj nebun, puteai să dispari a doua zi”

Sorin Oprea, unul dintre cei mai activi participanți la revoluție și lider al demonstranților, susține că nici nu se poate vorbi despre o lovitură de stat pentru că dacă era o lovitura de stat se pornea din interiorul sistemului, fără contribuția lor.

“Noi nu am făcut parte din sistem, nu am fost revoluționari de profesie. Noi am fost niște rebeli, de-a lungul anilor am tot adunat frustrari până când am explodat. Acum vorbesc despre toți colegii mei – trebuia să ai un curaj nebun, puteai să dispari a doua zi”, povestește Oprea.

Acesta spune că focurile de armă nu i-au oprit, ba chiar i-au înverșunat să-și continue drumul spre libertate.

“Eu eram chiar în Piața Operei. Au venit doua taburi și au început să tragă. Am fost rănit la picior, dar am scăpat cu viață. Alții nu au avut norocul acesta”, își amintește revoluționarul.

„Oamenii au ieșit atunci din disperare și e foarte trist că generațiile mai tinere nu reușesc să empatizeze”

În acele zile la Timișoara a fost vorba de curaj și sacrificiu. Istoria se rescria încet cu fiecare ora care trecea. Începea schimbarea și se apropia sfârșitul erei lui Ceaușescu.

La 30 de ani după, mulți oameni pe care i-am întâlnit pe străzile Timișoarei încă îți aduc aminte de acele clipe groaznice.

“Oamenii au ieșit atunci din disperare și e foarte trist că generațiile mai tinere nu reușesc să empatizeze. La mine în casă au fost găsite gloanțe, eu eram mică, dar înțelegeam că urmează schimbarea. Eu nu cred că a fost vorba despre frică. A fost vorba despre putere”, mi-a spus o femeie care avea doar 9 ani la revoluție.

“S-au schimbat foarte multe. Acum 30 de ani eram pe stradă în Piața Operei. Simțeam o emoție puternică, dar în același timp frică. Am luptat pentru libertate, nu am stat ascunși în casă. Am avut o speranță”, îmi povestește un cuplu de timișoreni mai în vârstă, completându-se unul pe celălalt.

De unde provine dezamăgirea de azi?

Oamenii au facut abstracție de tot ceea ce însemnă frică pentru că frica era inoculată în societate de zeci de ani și făcea deja parte din ADN-ul lor.

La revoluție s-a arătat o desconsiderare totală față de popor. Conform profesorului Sorin Codaț, puterea “voia să radă tot, orice urmă a ceea ce a fost. Acel moment a dus la o furie extraordinară în rândul poporului.”

Astăzi suntem liberi, însa ne-a costat viața a peste o mie de martiri. Libertatea a luat forma unui entuziasm colectiv, bucuria unui popor care a scapăt de dictatură, frică si teroare.

În anii 90 încep problemele și dezamăgirile. Apare șomajul cu care oamenii nu erau obișnuiți.

“Noi acum într-o economie de piață suntem mai adaptabili. Atunci oamenii erau obișnuiți cu un ritm sigur. Cuvântul șomaj nu exista în percepția poporului. Oamenii erau obișnuiți să Ii se spună ce să facă, cum să facă, ce să gândească. Inițiativa economică și civică nu exista”, detaliază profesorul de istorie.

Încet prind contur dramele unei societăți care nu știe pe ce drum să meargă.

“Un prieten francez care e pasionat de România și Revoluția română încerca să îmi spună că poate dezamăgirea vine din ceea ce este astăzi. Există oameni care sunt dezamăgiți, mai ales cei care au fost crescuți într-o educație comunistă care spunea că munca e cheia reușitei. Ei văd azi că de fapt nu școala și munca reprezintă cheia, și că totuși superficialitatea poate să fie o soluție. De aici provine dezmăgirea, dezamăgirea să vadă că modul în care ei au fost crescuți nu mai valorează nimic astăzi.”, mai adaugă profesorul timișorean.

„Purtăm în suflet durerea că acolo înca ne mai conduc acești nomenclaturiști”

România s-a schimbat într-adevăr. Societatea din zilele noastre nu se poate compara cu cea de acum 30 de ani. Dar ce a reușit, totuși, România să realizeze în toți acești ani?

Sorin Codaț a constatat că înainte lumea era mai liniștită, oamenii intracționau mai mult, aveau mai mult timp pentru ei. Societatea românească era mai așezată din punctul de vedere al relațiilor interumane, pe când acum societatea ne împinge către individualism. Individul de astăzi e concentrat pe autodepășire și își caută fericirea pe cont propriu.

Conform Iuliei Căldăraru, un cunoscut revoluționar din Timișoara, România este încă zbuciumată, iar sechelele nomenclaturii se mai simt chiar și după trecerea celor 30 de ani. Aceasta este dezamagită de asocierea revoluției cu conceptul de lovitura de stat.

“Se nasc romanțatori de istorie. Istoria e scrisă de eroii revoluției, nu de fiecare poveste. Purtăm în suflet durerea că acolo înca ne mai conduc acești nomenclaturiști”, spune Căldăraru.

„Din păcate România nu se vede atât de bine precum ne-am dorit noi în 1989”

L-am gasit pe Tudorin Burlacu, unul dintre capii Revoluției din 1989 de la Timișoara, în fața fostei Garnizoane din Piața Libertății. L-am întrebat cum se vede România dupa 30 de ani de la izbucnirea Revoluției la care a luat parte.

“Din păcate România nu se vede atât de bine precum ne-am dorit noi în 1989. Mai sunt multe reforme de făcut, cred că înca 30 de ani mai trebuie pentru ca într-adevăr să se realizeze și separarea puterilor în stat și presa liberă pentru care am luptat”, spune Burlacu..

Acesta spune că nu le va permite celor de la București să le reducă revoluția la o “revoltă” așa cum au mai încercat și înainte.

Majoritatea tinerilor pe care i-am întrebat nu au știut ce a avut loc în data de 16 decembrie 1989

România își caută înca reperele. Ne confruntăm cu aceleași probleme de ani de zile și pare că ne luptăm cu morile de vânt. Găsirea vinovaților? Misiune imposibilă. Mulți oameni și-au pierdut deja speranța și nu mai cred în miracole. Critici la adresa României putem găsi acum chiar din locul unde a izbucnit revoluția, pe străzile din Timișoara.

“România ar trebui să se vadă altfel”, spune un bărbat care a încercat să treacă granița în ilegalitate pentru o viața mai bună, dar a fost arestat pe vremea comuniștilor.

„Cea mai vizibila schimbare e libertatea, restul mai puțin. Oamenii au ieșit în strada din cauza regimului insuportabil. Eu am fost închis, nu am putut ieși în stradă. Toată stima și respectul pentru eroi”, a spus acesta.

Majoritatea tinerilor pe care i-am întrebat nu au știut ce a avut loc în data de 16 decembrie 1989. Alții își aminteau vag de perioada comunistă și dictator.

Argumentul pentru neștiința lor este însuși sistemul de învățământ care nu acordă importanță acestei perioade din istoria românilor, ignorand-o aproape complet.

O doamnă trecută de 60 de ani este de părere că noii generații îi lipsește foarte mult educația, toleranța si empatia. Aceasta spune că și-ar fi dorit ca România să își câștige libertatea într-un mod pașnic cum a fost și în alte tări.

“Mi-a fost teamă pentru viața mea, dar am simțit o eliberare când s-a strigat “Jos Ceaușescu!”. Acum dacă mă uit în spate și compar cu ceea ce e acum, e o mare diferență. Totuși nu știu dacă a meritat.”, a mai spus femeia.