Ieri, 15 ianuarie, s-au împlinit 5 ani de la izbucnirea crizei francului elvețian și, totodată, a fost marcată o zi tristă pentru milioane de consumatori din Uniunea Europeană. În România, în jur de 19.000 de debitori persoane fizice încă se mai află înregistrați ca fiind în posesia creditelor denominate în această valută, recunoscută ca fiind una de refugiu în situațiile de criză. În ceea ce privește numărul debitorilor cu credite în franci elvețieni care au solicitat și acceptat conversii sau restructurări ale creditelor, numărul acestora nu poate fi cunoscut cu precizie, deoarece BNR spune că metodologia de raportare nu permite identificarea datei de la care s-a realizat conversia creditelor. Totuși este vorba de cel puțin 20.000.
În țara noastră, creditarea în franci elvețieni (CHF) a populației fost introdusă spre finalul anului 2005 de OTP Bank, care includea în oferta de finanțare destinată persoanelor fizice un produs de creditare în această monedă. Un an mai târziu, creditarea în CHF luase avânt în rândul băncilor de pe piața românească, în competiție pentru cota de piață, creditele în franci fiind acordate de bănci precum Volksbank (care a avut cel mai mare portofoliu), Piraeus Bank, Bancpost, Raiffeisen Bank și Banca Românească.
De la apogeul din 2008 al bulei imobiliare din țara noastră – dublat de cel al împrumuturilor acordate în monede străine, francul elvețian și-a dublat, practic, valoarea față de leu, iar față de euro s-a apreciat cu 49% (comparativ cu sfârșitul celui de-al doilea trimestru 2019). Dar, cea mai bruscă apreciere a cursului francului elvețian față de principalele valute și față de leu s-a produs în data de 15 ianuarie 2015, zi în care Banca Națională a Elveției (SNB) a emis un comunicat lapidar prin care anunța că renunță la plafonul de curs EURO/CHF de 1,2, impus în 2011, iar francul elvețian exploda în scurt timp pe piețe. De la 3,7 lei/franc în România, după o singură zi, moneda elvețiană urcase la 4,32 de lei și o săptămână mai târziu casele de schimb o vindeau chiar și cu 6 lei.
Banca Naționala a Elveției luase această măsură de plafonare deoarece criza datoriilor Statelor Membre ale Uniunii Europene a dus la o cerere mare de franci elvețieni venită din țările din Zona Euro, ceea ce trimitea moneda elvețiană la valori din ce în ce mai mari.
Consecința a fost ca exporturile elvețiene să fie costisitoare, iar aprecierea puternică a francului a reprezentat un pericol pentru economia elvețiană. Astfel, Banca Națională a Elvețieifixat un prag al variației francului elvețian la maximum1,2 euro și a atenuat efectele cererii mari de monedă elvețiană. Bănci precum UBS au impus o taxă pentru investitorii instituționali mari care mențineau o cantități apreciabile de depozite în franci elvețieni în conturile lor. Aceste măsuri au descurajat cumpărarea la scară largă de franci elvețieni și au stabilizat economia elvețiană.
Cu toate acestea, întrucât față de moneda euro a francul a fost legat de un prag fix, declinul față de alte monede în 2014 a dus la deprecierea francului elvețian. Din nou, o acțiune de intervenție, în direcție inversă efectuată de Banca Națională Elvețiană la 15 ianuarie 2015, pentru a elimina pragul pragului fix față de euro, a asigurat condițiile ca francul elvețian să își păstreze stabilitatea. Conform declarațiilor oficiale, Banca centrala a Elveției (SNB) a decis sa renunțe in ianuarie 2015 la plafonul minim de 1,2 franci/euro, impus in urma cu trei ani, in septembrie 2011, deoarece costul menținerii acestuia era un efort financiar prea mare. Banca Elveției nu a avut alta opțiune decât sa renunțe la politica monetara anterioara datorita schimbărilor ample in contextul economic internațional.
Unul din motivele principale invocate de oficialii băncii elvețiene a fost decizia Băncii Centrale Europene (BCE) de a tipări valută pentru a cumpăraobligațiuni guvernamentale emise de statele din Zona Euro. Aceasta măsură adoptată de BCE “ar fi pus o presiune enormă pe franc”, iar costurile menținerii pragului valutar ar fi devenit prea greu de suportat. Astfel, eforturile băncii elvețiene de a cumpăra valută pentru a păstra cursul franc/euro stabil însemnau riscul de a pierde sume considerabile din rezervele proprii.
Efectul de renunțare al pragul de variație a însemnat însă aprecierea considerabilă a francului fașă de principalele valute și, implicit, leul a avut de suportat.
Imediat după aprecierea consistentă și bruscă a cursului CHF, pentru a veni în întâmpinarea situației dificile cu care se confruntau unii dintre clienții lor, o parte din bănci au implementat măsuri individuale și/sau la nivelul întregului portofoliu. Au fost făcute o serie de propuneri de conversie consumatorilor, unele cu discount față de cursul înregistrat în zilele de după creșterea francului, însă nu toate aceste oferte erau avantajoase sau nelipsite de riscuri pentru consumatori.
Erau cazuri în care dobânda inițială a creditului fusese fixă pe toată perioada de creditare iar prin conversia creditului în lei (eventual euro), dobânda devenea variabilă sau situații în care suma convertită în lei depășea cu mult suma luată inițial, astfel încât plățile făcute anterior nu aveau nici un efect asupra soldului creditului.
Datorită modului în care fuseseră, de cele mai multe ori, consiliați de către ofițerii de credite din bănci cu privire la alegerea francului elvețian pentru împrumuturi, cu explicația că acesta ar fi o monedă sigură și stabilă, consumatorii cu credite în CHF considerau că singura metodă de a repara prejudiciul produs prin accesarea acestor credite viza conversia la cursul de la data la care le-au fost acordate împrumuturile. Încordarea creată de disensiunile dintre consumatorii nemulțumiți și instituțiile de credit a căpătat încet-încet proporții, mai ales pe fondul mediatizării deciziilor instanțelor de judecată din dosarele care vizau clauzele abuzive din contractele de credit, în care deseori se dădea dreptate clienților bancari.
Din păcate, situația a fost rezolvată în mod neunitar, în parte prin acceptarea ofertelor de conversie, prin negocieri individuale, prin rescadențări, iar unii consumatori au apelat chiar la instanțele de judecată. Nu toate încercările au fost, însă, încununate de succes. Au fost încercări de adoptări de acte normative, unele care chiar urmăreau să înghețe cursul CHF/leu la cel de la momentul acordării creditelor, însă au fost afectate de tot felul de vicii, ajungând toate să fie atacate și invalidate de Curtea Constituțională.
Legea 77/2016 a dării în plată, prin care consumatorii au încercat să obțină ștergerea datoriilor prin cedarea bunurilor ipotecate către bancă a aglomerat și ea instanțele de toate gradele, inclusiv Curtea Constituțională, datorită numărului imens de excepții de constituționalitate ridicate de bănci. O mică parte dintre consumatorii care au apelat la acest remediu au reușit să-și echilibreze contractele prin negocierea de către bănci a unor contracte mai suportabile pentru debitori sau să lase imobilele băncii. Din păcate, multe procese au fost foarte lungi, unele chiar au fost suspendate pentru judecarea diverselor excepții. Din nefericire unii debitori au pierdut definitiv acțiunile în instanță, iar consumatorii care aveau suspendată plata ratelor prin efectul legii, au avut surpriza neplăcută să constate că, în afară de repunerea în situația inițială și chiar cheltuieli însemnate de judecată, trebuie să achite cumulat ratele suspendate, până la ziua reluării contractului.
Transpunerea Directivei creditelor ipotecare în România, prin Ordonanța 52/2016, care are prevederi cu privire la riscul valutar nu a avut aplicabilitate decât pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a ordonanței, astfel încât, deși aceasta arată că debitorii trebuie să obțină informații exacte și detaliate cu privire la consecințele unui contract de împrumut într-o monedă străină și că aceștia, în urma informațiilor primite de la creditori, trebuie să conștientizeze că sunt expuși unor riscuri de schimb valutar care pot duce la dificultăți economice și la imposibilitatea de a rezista la deprecierea monedei în raport cu venitul lor, ea este tardive față de cele mai multe efecte negative și chiar prejudicii suferite de consumatori.
Chiar dacă sunt prevăzute obligații care incumbă creditorilor, prin care aceștia trebuie să dezvăluie fluctuațiile ratei potențiale care includ riscurile implicate, în special în cazul în care debitorii nu primesc venitul într-o anumită valută străină, chiar dacă au apărut între timp destule inițiative de limitare a riscului valutar (inclusiv prin limitarea împrumutului în valută sau limitarea gradului de îndatorare), aceste lucruri nu mai aveau cum sa producă efecte benefice pentru cea mai mare parte a celor care luaseră credite în timpul euforiei împrumutării în valută, uneori cu sume inadecvat de mari fașă de nevoile lor.
O legea a falimentului personal(Legea nr. 151/2015 privind procedura insolventei persoanelor fizice ), îndelung dezbătută, a ajuns să fie promulgată, însă, în momentul actual, nu este operațională, deși, cel mai probabil, ar fi ajutat multe persoane supra îndatorare să nu ajungă pe străzi.
Destul de târziu, adică în noiembrie 2018, băncile aderat la un nou cod de etică, prin care se angajau să-și ajute clienții cu probleme in rambursarea creditelor, cum este cazul multora cu împrumuturi in franci elvețieni.
Din nefericire pentru un număr încă însemnat de consumatori care mai sunt datori în franci elvețieni, francul continuă să aibă momente de volatilitate, în funcție de circumstanțele de pe piețele lumii sau a circumstanțelor politicii internaționale. Astfel încât, au fost rare perioadele îndelungate de stabilitate (contrar celor afirmate de băncile care au pus pe piață aceste credite) și mult mai rare au fost perioadele de scădere. Dacă la începutul anului 2007, un franc elvețian valora 2.0965 lei, astăzi un franc elvețian valorează 4,4445 lei, de curând resimțindu-se din cauza tensiunilor din Orientul Mijlociu. Mai mult, francul elvețian a atins, pe 15 ianuarie 2020, cel mai ridicat nivel față de euro din ultimii trei ani (aprilie 2017), după ce Statele Unite ale Americii, la începutul acestei săptămâni, au adăugat Elveția pe lista țărilor acuzate de manipulare valutară.
În mod categoric, împrumuturile în franci elvețieni sunt un exemplu despre cât de costisitoare sunt produsele financiar-bancare necorespunzătoare, pentru a căror contractare consumatorii nu au beneficiat de consiliere adecvată. A fost o conjugare de factori nefericiți în tot acest proces: o legislație deficitară, o aplicare laxă a prevederilor și normelor privind protecția și informarea consumatorilor, o lipsă a unei supravegheri stricte a pieței și neluarea în seamă, la timp, a unor semnale care au fost trase de cei care erau în măsură să descifreze riscurile bulei imobiliare și a creditării.
Au fost victime, însă, si de o parte și de alta, consumatorii au fost însă în mod substanțial prejudiciați, unii și-au pierdut locuințele sau bunurile achiziționate, unii au trebuit să plece din țară în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite, iar în cel mai nefericite cazuri s-au destrămat familii și unii chiar au clacat definitiv.
În ceea ce privește băncile, multe dintre ele au avut reputația atât de pătată și chiar bilanțurile atât de împovărate de creditarea iresponsabilă pe care o practicaseră încât au ales să-și lichideze afacerile, lăsând locul altor actori și urma unor experiențe nefaste pe o populație neechipată cu bagajul necesar de educație financiară și neavizată cu privire la ce s-ar putea întâmpla atunci când accesează un credit într-o monedă „sigură și stabilă”.
