Negocierea bugetului este adesea greşit prezentată ca o confruntare între statele sâcâitoare din Europa de Est şi Centrală care cer mai mulţi bani şi nordicii frugali care insistă să impună limite generozităţii lor. Ţările mai bogate se recomandă drept nişte suflete caritabile şi-i critică pe alegătorii est-europeni pentru că votează nişte autocraţi eurosceptici care îşi bagă în buzunar cecuri grase de la Bruxelles în timp ce perorează împotriva UE.
Dar dacă privim tabloul mai general se poate observa o altă poveste. O mare parte din bogăţia Europei curge dinspre ţările mai sărace spre cele mai bogate – iar nu invers. Să începem cu exodul creierelor. Periferia Europei suferă de o hemoragie de tineri muncitori inteligenţi a căror educaţie a fost plătită de contribuabilii din ţările lor natale.
În 2009-2015 România şi-a pierdut jumătate din numărul de medici. În fiecare an, aproximativ 10% din cei rămaşi sunt recrutaţi activ de agenţii de resurse umane care caută profesionişti pentru tratamentul ţărilor vest-europene în curs de îmbătrânire.
Şi nu e vorba doar de România. Polonia şi-a pierdut cel puţin 7% din medici şi asistente în decurs de un deceniu. Sondajele din rândul studenţilor polonezi la medicină arată că jumătate dintre ei plănuiesc să plece după ce vor absolvi. În Bulgaria cifra respectivă e de 90%. Croaţia, care a aderat la UE în 2013, şi-a pierdut deja 5% din personalul medical.
Acest exod constituie un transfer de facto de avuţie – şi încă unul mare. Educaţia unui singur medic costă bugetul public al României în jur de 100.000 de euro. Cheltuiala aceasta nu figurează în documentele negociatorilor bugetului UE, dar ar trebui. Numai hemoragia anuală de medici reprezintă echivalentul a peste un sfert din fondurile puse anual la dispoziţia României de către Bruxelles pentru a o ajuta să prindă din urmă restul clubului.
Ţările bogate care doresc să reducă finanţarea UE pentru regiunile mai sărace mai exclud şi alţi factori importanţi din ecuaţia bugetară, cum ar fi transferurile de bani privaţi. Profiturile pe care le realizează companiile vest-europene în Europa Centrală şi de Est depăşesc de departe finanţarea publică transferată către Est.
În 2010-2016 Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia au primit fonduri UE echivalente cu aproximativ 2-4% din PIB-ul lor. Însă, în aceeaşi perioadă, fluxul profiturilor şi veniturilor din proprietăţi plecate din acest ţări către Vest a variat între 4% şi 8% din PIB-ul lor.
În aceste zile poate că alegătorii francezi sunt îngrijoraţi de instalatorii polonezi, însă alegătorii est-europeni sunt neliniştiţi din cauza directorilor francezi de companii. La mine acasă, în Bucureşti, îmi fac cumpărăturile într-un supermarket cu proprietari francezi, iar furnizorii mei de telefonie şi apă sunt tot francezi. Îmi plătesc factura la gaze unei multinaţionale franceze – prin intermediul unei bănci franceze, fireşte.
Apartenenţa la UE a adus enorme beneficii Europei Centrale şi de Est, însă economiile vestice au profitat şi ele frumos de pe urma procesului de extindere. A venit demult vremea ca politicienii din Vest să le explice acest lucru alegătorilor din circumscripţiile lor – fondurile UE nu înseamnă filantropie. De pe urma lor câştigă ambele părţi.
Ideea că există câştigători şi perdanţi la jocul bugetului UE este pur şi simplu eronată – cu toţi beneficiem de pe urma pieţei unice. Această metaforă este totodată periculoasă din perspectivă politică. Atunci când Europa de Est s-a alăturat UE, a fost încheiat un pact tacit. Estul şi-a ridicat barierele comerciale, permiţând companiilor occidentale să se servească cu o porţie din economiile lui. În schimb, Vestul a promis să transfere Estului fonduri UE, astfel încât fostul bloc comunist să-şi poată clădi infrastructura de care avea nevoie cu disperare.
Vestul a realizat profit; Estul a realizat progres. Pactul era reciproc avantajos. Dar dacă Vestul va începe acum să-şi retracteze acele promisiuni, el riscă să rupă contractul social european, scrie eurodeputata grupului Renew Europe.
