Corriere Della Sera: Președintele italian: «Nu este cazul să ne panicăm, trebuie să avem încredere în Italia. Vom depăși împreună acest moment» ● The Times: La graniţă – amintiri şi tensiuni vechi reapar în Europa. Cum alimentează ascensiunea naţionalismului apetitul pentru acaparări de teritorii de la statele învecinate. ● Kathimerini: Turcia se joacă cu focul la Evros. ●Știri pe scurt.
Corriere Della Sera: Președintele italian: «Nu este cazul să ne panicăm, trebuie să avem încredere în Italia. Vom depăși împreună acest moment»
Șeful statului italian s-a adresat concetățenilor săi printr-un mesaj video. «Sistemul nostru medical este excelent. Italia înfruntă acest moment dificil cu deplină transparență»
După premier, iată că și președintele Italiei, Sergio Mattarella, se adresează cetățenilor cu un videomesaj referitor la actuala situație generată de coronavirus. Mattarella invită la calm și la evitarea zvonurilor și a panicii, subliniind că «avem un sistem medical excelent» și cerând tuturor italienilor să urmeze cu conștiinciozitate indicațiile guvernului.
’Italia traversează un moment de mare angajare, dar îl înfruntă cu deplină responsabilitate, transparență și informații complete pentru opinia publică. Apariția unui nou virus care lovește atâtea țări ale lumii provoacă îngrijorare. Acest lucru este de înțeles și cere tuturor un simț al responsabilității, dar trebuie să evităm stările de panică nemotivată și adesea contraproductivă. Suntem o țară mare, modernă, avem un sistem medical național excelent, care acționează cu eficacitate, abnegație și generozitate la toate nivelurile».
Mesaj de încredere
Iată deci un mesaj de încredere: «Vom depăși situația din acest moment. Chiar și prin necesara adoptare a unor măsuri extraordinare pentru a susține opera lucrătorilor din domeniul sănătății, angajați zi de zi în mod atât de intens: măsuri pentru angajarea de personal care să le fie alături, pentru asigurarea echipamentelor și materialelor, cu verificarea stocurilor în toate unitățile spitalicești. Guvernul – căruia Constituția îi încredințează misiunea și instrumentele de decizie – a stabilit miercuri o serie de indicații privind comportamentul cotidian, validate de oameni de știință și de experți de valoare. Aceste sfaturi sunt simple, dar importante pentru evitarea riscului de extindere a îmbolnăvirilor. Doresc să îi invit pe toți să ia în considerare la modul cel mai serios aceste sfaturi și, dacă este cazul, să își schimbe temporar stilul de viață. Prin respectarea acestor criterii de comportament, fiecare dintre noi va contribui în mod concret la depășirea acestei situații de urgență. O fac deja, cu mare seriozitate, concetățenii noștri din așa-numitele zone roșii. Le mulțumesc pentru felul în care înfruntă aceste sacrificii la care au fost supuși».
Posibilă încheiere a stării de urgență
Președintele Italiei a făcut referire și la o posibilă încheiere a stării de urgență: «Momentul pe care îl traversăm cere implicare, comuniune, concordie, unitate în angajamentul de a învinge virusul: în instituții, în politică, în viața de zi cu zi a societății, în mijloacele de informare. Celula de urgență convocată de guvern își va asuma – de o manieră univocă – deciziile necesare în colaborare cu regiunile, coordonând diferitele competențe și responsabilități. Vor fi de aceea evitate inițiativele particulare care diferă de indicațiile asumate la celula de coordonare.
Dragi concetățeni, fără imprudențe și fără panică, putem și trebuie să avem încredere în capacitățile și în resursele de care dispunem. Putem și trebuie să avem încredere în Italia» – și-a încheiat președintele italian Sergio Mattarella mesajul adresat concetățenilor săi.(Rador)
The Times: La graniţă – amintiri şi tensiuni vechi reapar în Europa
Cum alimentează ascensiunea naţionalismului apetitul pentru acaparări de teritorii de la statele învecinate.
Ne vine greu să ne-o imaginăm pe cancelarul Merkel pozând pentru o fotografie în spatele unei hărţi cu Germania în frontierele dinaintea Primului Război Mondial, incluzând Alzacia şi Lorena, Prusia de est şi alte teritorii aflate acum în Polonia, Lituania şi Republica Cehă.
În alte părţi din Europa însă, vremurile de schimbă. Cu zece săptămâni în urmă, premierul populist al Ungariei, Viktor Orban a ţinut o întrunire de partid la o masă dominată de o colosală hartă a teritoriilor care au aparţinut ţării sale cu un secol în urmă, acoperind zone întinse din Slovacia, Croaţia, România şi Ucraina.
Pe o hartă modernă a Europei, liniile de demarcaţie dintre state apar ferme şi de neschimbat. Dar liniile din minţile multor europeni sunt mai nebuloase, după cum arată un recent studiu al Pew Research Centre.
60% din unguri, 60% din greci, 36% din italieni şi 30% din germani sunt de acord cu afirmaţia că „există părţi ale ţărilor învecinate care de fapt ne aparţin nouă”.
În practică, este puţin probabil ca aceste cifre să indice un sprijin larg pentru anexări. Mulţi germani resimt o anume înrudire cu teritorii din vestul Poloniei, de exemplu, dar puţini ar susţine parcarea tancurilor Bundeswehr-ului în Danzig.
Într-o epocă a naţionalismului resurgent însă, sentimentele de apartenenţă devin încă o dată o durere de cap geopolitică.
Dincolo de frontierele lor legale, majoritatea statelor europene au şi o frontieră imaginară, constituită din teritorii cu care au într-un fel o legătură de ordin istoric sau lingvistic, etnic sau care ţine de o cucerire. De multe ori, aceste frontiere din umbră sunt destul de benigne. De la regiunile vorbitoare de italiană din Elveţia la Tirolul de Sud germanofon din nordul Italiei, există locuri în Europa unde aceste identităţi duble au păstrat un caracter paşnic decenii la rând.
Dar uneori, frontierele imaginare sunt apăsătoare şi letale. În estul Ucrainei, ţară al cărei nume s-ar prea putea să derive dintr-un vechi cuvânt slav pentru „zonă de frontieră”, invazia revanşardă de facto a Rusiei a costat 13.000 de vieţi şi a dislocat peste două milioane de ucraineni din casele lor.
Chiar şi în absenţa forţei militare, tensiunile nesoluţionate dintre frontierele trecute şi actuale stârnesc neazuri.
La aproape 30 de ani de la dezmembrarea Iugoslaviei şi peste 20 de ani de la ultima mare revizuire teritorială din Balcani, liniile de pe hartă se fisurează din nou.
Conflictul este cel mai vizibil în Bosnia. În nordul şi estul ei, un teritoriu numit Republika Srpska, oficial una din cele trei regiuni semiautonome ale ţării, îşi asumă capcanele apartenenţei naţionale şi devine un stat satelit sîrb în toate privinţele cu excepţia numelui. Liderul agresiv al etnicilor sîrbi din Bosnia, Milorad Dodik, a militarizat forţele de poliţie din regiune şi în ultimele săptămâni a renăscut ameninţarea secesiunii. În ianuarie, peste 2.000 de angajaţi la stat şi veterani de război au participat la un marş prin Banja Luka, capitala regiunii, pentru a marca a 28-a aniversare a declaraţiei unilaterale a Republicii Srpska din 1992, eveniment care a contribuit la izbucnirea războiului în Bosnia, după câteva luni. Luând cuvântul la parada pe care Curtea constituţională bosniacă a declarat-o ilegală, dl Dodik de 60 de ani a spus: „Nu există libertate pentru poporul sârb dacă nu poate avea un stat. De aceea, sîrbii au astăzi două ţări – Serbia şi Republika Srpska”.
Teritoriul şi-a flexat muşchii şi prin retragerea recunoaşterii genocidului din 1995 de la Srebrenica, în care au fost ucişi 8.000 de bărbaţi şi băieţi musulmani de către forţele sîrbe, într-o zonă care acum intră în frontierele Republicii Srpska.
La Belgrad, preşedintele Vucici, care a fost ministrul informaţiilor în timpul lui Slobodan Milosevici în timpul conflictelor iugoslave, îl priveşte îngăduitor pe dl Dodik fără a fi făcut până acum ceva pentru a sugera că o Republika Srprka independentă ar putea fi anexată la Serbia propriu-zisă. Un astfel de demers ar fi nepopular în ochii populaţiei sîrbe şi probabil cam prea mult pentru UE care consideră şi acum Serbia un stat candidat la integrare şi este cel mai mare donator al ţării.
Cât timp Republika Srpska rămâne o parte a Bosniei, le oferă dlui Vucici, de 50 de ani, şi preşedintelui Putin al Rusiei, prietenul şi aliatul regional al acestuia, un instrument util pentru subminarea şi şubrezirea vecinului Serbiei.
Bosnia ar fi trebuit să fie o poveste de succes occidentală, cu miliarde de euro pompaţi de la sfârşitul războiului şi echipele de birocraţi de rang înalt care îi supervizează tranziţia. Obiectivul în ceea ce o priveşte era să devină stat membru NATO şi UE, dar în situaţia în care dl Dodik face valuri, ambele sunt perspective îndepărtate.
Serbia are intenţii similare în privinţa Kosovo, cândva regiunea cea mai sudică a ei, dar între timp recunoscută ca ţară independentă de peste jumătate din statele membre ONU. Deşi 95% din populaţia Kosovo este de etnie albaneză, există vreo 200.000 de sîrbi stabiliţi în principal în partea nordică a ţării, care se învecinează cu Serbia, şi în alte enclave împrăştiate.
Dacă perspectiva unor schimburi de teritorii între cele două ţări scade, Belgradul continuă să exercite o influenţă destabilizatoare asupra vecinului ei mai mic. Partidul Progresist Sîrb al dlui Vucici sponsorizează partidul sîrbilor kosovari, Srpska List, care se opune independenţei şi deseori încearcă să zădărnicească adoptarea unor legi în parlamentul kosovar. Cu doi ani în urmă, parlamentarii de acolo au declarat că Forţele de securitate kosovare (KSF) care au fost înfiinţate sub auspiciile NATO şi sunt transformate într-o armată regulată, nu ar avea niciun mandat în zonele locuite de sîrbi.
Belgradul este totodată acuzat de implicare în uciderea în ianuarie 2018 a lui Oliver Ivanovici, politician sîrb kosovar şi fost ministru care a făcut apel la reconciliere cu albanezii kosovari.
Alegerea în octombrie a lui Albin Kurti, protestatar veteran devenit politician, în postul de premier kosovar, ar putea determina Belgradul să-şi înmulţească strădaniile. Dl Kurti, de 44 de ani, a chemat anterior la unirea oficială a Kosovo cu Albania şi, de la preluarea mandatului, a anunţat că va introduce măsuri de impulsionare a KSF prin recrutări.
Iar UE, cu toată mândria pe care o afişează pentru a fi adus pacea pe continentul distrus de război, nu este imună la astfel de certuri. Dl Orban a optat pentru o imagine cu harta istorică a „Ungariei Mari” cu un motiv.
Este o emblemă vizuală a rănilor percepute a fi fost provocate ţării sale de Tratatul de la Trianon din 1920, în care învingătorii Primului război mondial au deposedat fostul regat al Ungariei de zona sa costieră, de forţele navale, de aproape trei sferturi din teritoriul său şi cinci din cele 10 oraşe cele mai populate. Generaţii de lideri ungari au păstrat această rană deschisă şi supurândă. La apropierea centenarului tratatului, în iunie, dl Orban, 56 de ani, a declarat aniversarea „anul unităţii naţionale”.
Lângă Parlamentul ungar din Budapesta, guvernul lui constuieşte un memorial care va consta dintr-o rampă de 100 de metri care coboară într-un bloc sfâşiat de granit, iluminată de o torţă cu flacără veşnică, reprezentând dezintegrarea vechii patrii mamă. Zidurile rampei vor fi inscripţionate cu numele a 12.000 de municipalităţi „ungare”, din care multe aparţin ţărilor adiacente.
Este mai mult decât un simplu gest simbolic. De la revenirea la putere a lui Orban în 2010, Ungaria a emis peste un milion de paşapoarte pentru etnicii maghiari din statele învecinate şi cheltuieşte cel puţin 330 de milioane de euro anual pentru biserici, grădiniţe, săli sportive, cursuri de limbă şi organizaţii media din aceste comunităţi.
În ultimele luni, mocnesc ostilităţile dintre etnicii unguri catolici, secuii, şi vecinii lor ortodocşi din judeţul transilvan Harghita din centrul României. În octombrie, au avut loc ciocniri violente pentru monumente ale soldaţilor căzuţi în luptele dintre cele două state în primul război mondial, iar Budapesta şi Bucureştiul au ajuns la împunsături diplomatice.
Dl Orban nu are proiecte revanşarde pentru aceste teritorii. „Memoria istorică, aniversările sunt importante: adevărul trebuie spus”, a spus el anul acesta, „dar cu privire la viitor, nu prea avem multe de primit”. Dar comportamentul provocator îi serveşte în două scopuri. Primul este că generozitatea dlui Orban este recompensată cu voturi: diaspora ungară i-a susţinut covârşitor partidul Fidesz, la urne. Al doilea, că îi energizează baza politică din ţară prin alimentarea unei impresii de indignare naţională faţă de nedreptatea de la Trianon. „Nu întâmplător (Orban) merge în România în fiecare an şi rosteşte un discurs despre Ungaria şi rolul acesteia în Transilvania”, a spus dr. Debski. „Instrumentalizarea acestui sentiment este o strategie”.
Europa este un continent de tinere state naţiune şi amintiri vechi. Poate că trecutul ei întunecat a fost atent îngropat şi deasupra i s-a aşternut un strat de bunăvoinţă şi instituţii supranaţionale, dar acesta nu este niciodată departe de suprafaţă.(Rador)
Kathimerini: Turcia se joacă cu focul la Evros
„Trimitem în toată zona râului Meriç (Evros) 1.000 de poliţişti ai Forţelor Speciale, complet echipaţi, pentru a împiedica trimiterea înapoi (a migranţilor)”, a declarat la CNN Turk, ministrul de interne al Turciei, Suleiman Soylu.
Turcii pun la cale o scenă de confruntare la Evros. Aceşti 1.000 de poliţişti ai forţelor speciale vor fi desfăşuraţi de-a lungul malului turcesc al râului pentru a facilita îmbarcarea în bărci sau căderea în apă a migranţilor, cu destinaţia malul grecesc. Şi mai ales pentru a împiedica trimiterea lor înapoi de către grănicerii greci, pe motiv că încearcă să treacă ilegal graniţele greceşti.
Să presupunem că pun zece afgani într-o barcă şi îi „direcţionează”, mai cu frumosul, mai cu forţa, să debarce pe teritoriul grecesc. La linia de graniţă de pe albia râului, grecii îi vor respinge şi îi vor obliga să se întoarcă. Cum vor împiedica poliţiştii turci această întoarcere? Evident nu cu rugăminţi, ci foarte probabil, cu gaze lacrimogene, cu grenade de mână cu efecte acustice şi luminoase şi, de ce nu, chiar cu focuri de arme cu gloanţe oarbe, iar noaptea poate chiar cu gloanţe adevărate.
Gloanţe care vor ţinti ce? Fie să producă înecarea migranţilor, fapt care va fi pus în cârca Greciei, fie să creeze pe malul grecesc condiţii care vor facilita debarcarea migranţilor. Dar grănicerii greci vor rămâne cu mâinile încrucişate? Cam greu – nicio armată sau poliţie din lume nu ar face acest lucru – prin urmare, ce s-ar întâmpla dacă partea greacă ar răspunde, aşa cum se consideră mai mult ca sigur? Mai bine să nu ne gândim, dacă putem.
Erdogan amplifică tensiunea, pregăteşte o scenă de confruntare şi se joacă cu focul. În afară de păstrarea calmului şi de abordări corecte este nevoie de o solidaritate europeană reală. Gândurile bune şi empatia exprimate de partenerii Greciei nu sunt suficiente.
La urma urmelor, graniţele greceşti sunt şi ale lor şi trebuie apărate. (Rador)
Știri pe scurt:
- Coronavirusul continuă să se afle pe prima pagină a presei internaţionale, iar veştile sunt amestecate, lăsând cititorii în continuare nelămuriţi, dar tot mai îngrijoraţi. În Statele Unite, preşedintele republican Donald Trump nu a pierdut nici de-această dată ocazia de a-şi ataca adversarii democraţi. „‘Guvernării Obama’ i se datorează riposta lentă împotriva coronavirusului din SUA”, arată titlul unui articol din ziarul american New York Post. Dar acelaşi ziar notează că preşedintele american s-a lăudat, subliniind că „a fost o mare acţiune, a fost ceva ce trebuia făcut, şi am făcut-o rapid. N-aţi fi putut avea aşa ceva pe vremea guvernării Obama”. Pe celălalt mal al Pacificului, „China îşi sfătuieşte cetăţenii să stea la distanţă de graniţele Coreii de Nord, în caz contrar, ei putându-şi risca şi viaţa”. Un alt ziar american, The Epoch Times, estimează că decizia Coreii de Nord de a-şi închide frontierele „denotă seriozitatea cu care nord-coreenii tratează pericolul acestui virus”. Acelaşi ziar precizează că „localnicii din Jian şi Baishan, două oraşe aflate la frontiera dintre cele două ţări, au fost înştiinţaţi de situaţie printr-o notă oficială”.
- În ceea ce o priveşte, China nu îşi pierde însă optimismul. Din oficiosul chniez China People’s Daily aflăm că „preşedintele chinez Xi Jinping a evidenţiat necesitatea de a impulsiona cererea de pe piaţă a consumatorilor, afectată simţitor din cauza epidemiei de coronavirus’. Acelaşi ziar menţionează că preşedintele Xi „a pledat pentru sporirea eforturilor în vederea reluării activităţii şi a impulsionării producţiei şi consumului intern”. Dar, în Europa, bilanţurile pe aceeaşi temă nu prea sunt încurajatoare: „Franţa raportează 377 de cazuri de infecţie cu coronavirus şi 6 morţi”, titrează cotidianul francez Le Figaro. „Stop şcolilor şi universităţilor”, titrează cotidianul italian Corriere della Sera, referindu-se la decizia autorităţilor de a închide temporar aceste instituţii din Italia. „Dar oare închiderea şcolilor serveşte la ceva?”, se întreabă acelaşi ziar.
- Şi, pentru că am ajuns în Europa, nu putem ocoli problema migranţilor, mai ales a celor care se înghesuie la graniţa dintre Turcia şi Grecia. „Turcia mobilizează 1000 de poliţişti la frontiera cu Grecia pentru a împiedica trimiterea migranţilor înapoi în ţară”, titrează cotidianul turc Hürriyet. La rândul său, ziarul elen Kathimerini afirmă că „două avioane de război turceşti au intrat în spaţiul aerian al Athenei şi au survolat două insule din estul Mării Egee”. Acelaşi ziar mai subliniază că „Turcia a ameninţat să reclame Grecia la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului din cauza tratamentului pe care această ţară îl aplică migranţilor ajunşi în Grecia, în majoritate refugiaţi sirieni”.
- Dar pomenind Turcia, nu putem trece peste vizita pe care preşedintele ţării, Recep Tayyip Erdoğan, o face la Moscova. De ce? „Preşedintele Erdoğan nu merge la Moscova să se certe cu Putin”, precizează cotidianul turc Sabah. Acelaşi ziar subliniază că „dialogul dintre Erdoğan şi Putin, care a lăsat în urmă numeroase crize, de această dată va găsi o soluţie la problemele comune ale celor două ţări”. Cum în prezent Siria este problema principală, în Pravda moscovită, un expert este însă de altă părere, estimând că Putin îi va spune lui Erdoğan următoarele: „Dacă nu eşti prost, atunci încetează tot ce faci în Idlib”. Acelaşi expert estimează că „nu toată lumea iubeşte Turcia, şi asta, din cauza politicii iraţionale a lui Erdoğan”. (Rador)
