În actualul context al izolării sale pe plan internațional (manifestată, chiar organizată ca reacție la politicile rusești cu efect destabilizator în plan regional și global promovate de Moscova din 2014 până în prezent – Crimeea, Donbas etc.), pentru Moscova a devenit un imperativ consolidarea aparatului propagandistic în țările în care există componente ale “lumii rusești” (în general fostele state sovietice; în particular Ucraina, Republica Moldova, Georgia, care manifestă tendințe sistemice de “evadare” și emancipare față de Moscova), precum și în țări în care există fie premise interne fie interese directe ale Moscovei de a exploata în interes propriu realitățile interne din aceste țări ce pot desubstanțializa orientarea pro-europeană și pro-atlantică a acestora. România se înscrie astfel într-o geografie mai largă a interesului propagandistic al Moscovei, manifestat și instrumentalizat în mod insistent, mai ales în ultimii ani.
În termeni strict diplomatici, Federația Rusă are întregul drept de a se folosi de prerogativele sale pentru propagarea propriei ideologii. Pe de altă parte, în mediile analitice europene, se evidențiază că mijloacele propagandistice rusești depășesc în mod sistemic cadrul unanim acceptat la nivel internațional, prin combinări ezoterice ale propagandei cu dimensiuni hibride gen fake news, dezinformare, manipulare, elemente de război informațional etc.
Un alt context favorizant al recrudescenței propagandistice a Federației Ruse în exterior îl reprezintă demersurile recente ale președintelui Federației Ruse de a consolida solidaritățile interne prin amplificarea rolului ideologic al marilor mituri din cultura și istoria Rusiei – a se vedea aici unele din propunerile de modificare a Constituției țării, printre care cele privind definirea familiei și statuarea constituțională a credinței în Dumnezeu ca elemente de identitate ale lumii rusești într-o lume care își autodevoră rădăcinile, identitățile etc. În acest context, propagarea în exterior a proiecției rusești privind istoria universală reprezintă un instrument ideal de consolidare a așa-numitei “democrații iliberale”, concept aflat în plină ascensiune nu numai la estul, dar chiar și la vestul României.
Insistența Moscovei de dată recentă în acest domeniu trebuie privită și într-un context mai larg, al populismelor aflate în ascendență în întreaga Europă și chiar în lume. Întreaga lume pare a se reproiecta, a se reinventa ideologic, iar instrumentele cu impact maxim și investiție minimă țin de noua “armă” hibridă inventată și rafinată în laboratoare de “înaltă precizie hibridă”. Mesajele populiste sunt ușor de creat și gestionat de către arhitecții hibrizi, ieftine și cu posibil impact devastator.
În fine, se apropie cu pași repezi celebrarea, la Moscova și de către Moscova, a împlinirii a 75 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (mai 1945 – mai 2020), iar conducerea Rusiei are în vedere exploatarea cu pompă a acestui “jubileu” pentru a exprima, deopotrivă în plan intern și extern, forța modelului “democrației iliberale”, mai ales în contrast cu îmbătrânirea prematură a conceptului alternativ, încă funcțional în Uniunea Europeană în acest moment, al “democrației liberale”.
Modelul “democrației iliberale” are în centrul său conservarea (și promovarea) prioritară a ideologiei naționale în detrimentul unor coeziuni, asocieri sau integrări externe mai largi, în care naționalismul iliberal vede mereu competitori perverși sau riscuri ontologice. Este de la sine înțeles că festivitățile de la Moscova sunt pregătite și anticipate minuțios, prin mici evenimente externe care să asigure succesul acestora, iar în acest sens pare firească o activare a instrumentelor diplomatice rusești, prioritar în țările din Europa Centrală și de Est. La festivitățile de la Moscova, din mai a.c., și-au anunțat deja prezența o serie de oficiali europeni, printre care și președintele Franței, Emmanuel Macron, care are intenția de a proiecta în mentalul colectiv european, cu sprijinul consistent al omologului său rus, teza (confuză și chiar primejdioasă, a) unei “Europe de la Lisabona la Vladivostok” – o Europă altfel decât una strict geografică, ne fac să înțelegem mesajele Parisului și Moscovei.
În opinia mea, ar fi de preferat ca, în relația bilaterală româno-rusă, să se utilizeze cu precădere instrumentul-cadru pe care ambele părți au convenit să îl creeze pentru atenuarea asperităților și confruntărilor ideologice, respectiv Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv pentru problema Tezaurului României depus la Moscova în perioada Primului Război Mondial. Deși activitatea acestei Comisii a fost reluată recent, rezultatele activității ei rămân încă modeste, iar eu aș aprecia că părțile pot găsi în acest instrument o platformă perfectă pentru organizarea unui minim consens cu privire la soluțiile necesare a fi adoptate în vederea atenuării asperităților generate de “problemele izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale”. Utilizarea acestei platforme poate aduce părților beneficii reciproce și pe termen lung mult mai importante decât exploatarea unilaterală a discursurilor de catedră.
Dobrogea, prin profilul geopolitic substanțial pe care îl are în ecuația de securitate din regiunea extinsă a Mării Negre (profil pe care numeroși experți, inclusiv cei ai Asociației Casa Mării Negre, îl evidențiază cu fiecare prilej), prin existența istorică a unei puternice comunități turco-tătare (relevantă pentru actori externi mai ales prin conexiunile directe și indirecte cu Peninsula Crimeea), precum și prin angajamentele de securitate din ce în ce mai ferme pe care le au și le exprimă în Dobrogea partenerii strategici ai României și aliații ei din NATO, reprezintă un “teren perfect” pentru mesaje propagandistice, acțiuni politico-diplomatice și intervenții hibride care pot decredibiliza sau descompune, aici, principiile “de aur” care guvernează politica externă a României pe dimensiunea ei securitară în întreaga perioadă post-comunistă (integrarea de jure și de facto în UE și NATO, consolidarea profilului nostru de țară membră a NATO și UE, consolidarea garanțiilor de securitate conferite de Alianță, consolidarea parteneriatelor strategice cu țări care pot oferi garanții de securitate – d.e. SUA, stabilitate și predictibilitate în regiunea extinsă a Mării Negre, relații bune cu țările vecine etc.).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
