România nu are valoare, pentru că nu are (un sistem) de evaluare a acțiunilor individuale, activităților, strategiilor sau politicilor publice. Este o afirmație dură, dar am de gând să vă demonstrez adevărul spuselor mele, prin câteva exemple. Ezitam să deschid subiectul, în acest moment de criză, însă cred că tocmai acum este momentul unei estimări a imperfecțiunilor sistemice ale guvernării, a raportărilor triumfaliste şi a lipsei de evaluare.
Ce înțelegem prin evaluare? Fără a recurge la definiții sofisticate, evaluarea este o activitate umană, veche de când lumea. Homo sapiens se întreba demult ce valoare au gesturile și acțiunile sale? Este vreo valoare în acţiunea sau intervenţia mea?
Practica evaluării s-a dezvoltat de-a lungul timpului, iar omul modern a început să teoretizeze această (bună) practică. Aşa se face că avem azi comunități epistemice sau asociații ale evaluatorilor, se fac cercetări doctorale și se publică articole științifice, în reviste specializate de evaluare.
Dacă ar trebui să dau o definiție simplă a evaluării politicilor publice aș recurge la definiția dată de Adrian Miroiu, profesorul român care s-a ocupat cel mai mult de acest domeniu. Astfel, Adrian Mirou spunea că evaluarea politicilor publice reprezintă examinarea empirică obiectivă și sistematică, cu ajutorul metodelor de cercetare socială, în termenii obiectivelor propuse de acestea.
Dar cum se face la noi această apreciere obiectivă, sistematică, bazată pe metode științifice? Presupunerea mea este că există o influență (bias) psihologică și istorică asupra modului în care apreciem acțiunile noastre.
Când zic influenta psihologică, mă refer la existenta unei stime de sine exagerate, în rândul multor români. Uitați-vă la versurile câtorva manele celebre, mult apreciate. Cea mai semnificativă mi se pare tema: „… Am valoarea cea mai mare ca un as/ Am valoare/ Voi muriți de necaz…”, de Leonard & Nino, temă regăsită și la mai celebrii Ștefan de la Bărbulești, Adrian Minune, Nicolae Guță. Dacă vi se pare că „eșantionul” nu este reprezentativ, vă mai dau un exemplu de autoevaluare a unui deputat PSD ce spunea către tovarășii lui: „…uitați-vă la masa asta, ce somități sunt…avem în spate o profesie, avem un nume, avem valoare” (1).
Când mă refer la influența istorică mă gândesc la moștenirea raportărilor triumfaliste în administrația publică, plecând de la raportarea îndeplinirii Cincinalului „în patru ani și jumătate”, obicei la care nu s-a renunțat nici azi.
Acum, haideți să vedem cum stăm la nivelul politicilor publice? Cred că suntem țara europeană cu cele mai multe politici, strategii și planuri alternative, dar nu se vede nicăieri modul în care acestea au fost puse în practică/ implementate. Evaluarea este o condiție fundamentală în aprecierea modului în care o politică publică și-a îndeplinit obiectivele (evaluarea ex-post) sau dacă este nevoie să sufere ajustări (evaluare formativă). Fondurile europene sunt condiționate de existența evaluării. Am încercat să aflu dacă există o evaluare a programelor europene din perioada 2007-2013, dar nu am reușit. Am găsit o Bibliotecă de evaluare dar ea este secvențială, cu vreo 11 itemi de evaluare. Dacă nu știi exact anul apariției, tipologia de evaluare, metodologia folosita, fondul sau altă caracteristică, rezultatul căutării este „0”. Vă las să găsiți, de exemplu, evaluarea ex-post, obiectivă și sistematică, a programelor europene cele mai cunoscute, PODCA sau POSDRU.
Între timp, îmi îndrept atenția spre alte programe. Haideți să luam Programul National de Dezvoltare Locala (PNDL), foarte drag lui Dragnea și lui Vâlcov. Există pe site-ul MDRAP o serie de strategii, de prezentări, planuri de implementare etc dar nu am găsit, nicăieri, vreo evaluare. Dacă vrea cineva să aprecieze modul în care s-au cheltuit banii europeni pentru dezvoltarea locală, în special racordarea întregii populații la rețele de canalizare și de apă potabilă, poate să urmărească investigația Recorder. Aprecierea Recorder este că, în acest program (măsura 3.2.2), sunt „…bani europeni fraudați, rețele nefuncționale care pun în pericol viețile oamenilor și un stat complice la jefuirea propriilor cetățeni”. Dar investigația Recorder nu este o evaluare a programului, ci o investigație jurnalistică ce a dus la autosesizarea Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF).
Dar, chiar dacă ar exista experți și expertiză, evaluarea programelor publice a devenit un fel de bau-bau pentru politicieni. Dacă luăm doar exemplul evaluării școlilor doctorale din universități sau din Academia Română, putem vedea că articolul 158 din Legea nr.1 / 2011 prevede evaluarea a calității școlilor doctorale, odată la 5 ani, în vederea acreditării lor. Această prevedere nu s-a aplicat până azi, altfel ar fi dus la închidere multor scoli doctorale, mai ales dacă s-ar fi evaluat doar articolul 170, din aceeași lege, privind etica universitară (2).
În final, cred că am adus destule exemple despre nevoia de evaluare sistematică și obiectivă a politicilor și programelor, mai ales a politicilor de sănătate și a urgențelor civile, ca lecție învățată din această criză existențială. Altfel, putem privi criza ca o oportunitate de apreciere și judecare a funcționării mecanismelor de bună guvernare.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
