Dragă Miklós,
îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”. Aveam acces la același mărfuri. Voi, maghiarii, aveați acces la istoria proprie, aproape secretă, istorie despre care noi nu știam nimic (cum am fi putut afla?!), dar nu despre acea istorie e vorba acum, ci despre ceea ce găseam de cumpărat prin magazine. Exista un superlativ: „refuzat la export”. De fapt, ar trebui scris așa: „Refuzat la export!”; păcat că n-aveam emoticoane pe vremea lui Nea Nicu – un emoticon ar fi fost foarte de folos pentru precizarea sensului acestei expresii. Ceea ce era prea prost pentru alții era excelent pentru noi – maghiari și români, la un loc. Nu doar că eram ființe umane de categoria a doua; dar numai cine avea pile, relații, cunoștințe putea spera să poată cumpăra marfă refuzată la export, putea spera să acceadă la categoria a doua. Noi, restul, nepiloșii, aveam parte de marfă „destinată consumului intern”; eram ființe umane de categoria a treia, foarte mândri, totuși, că „albanezii o duc și mai rău”. Îți amintești?
Am citit și eu, ca și tine, articolele despre Trianon pe care domnii Radu Carp, Gabriel Andreescu și Sorin Ioniță au avut bunătatea să le publice pe platforma Contributors. Le-am apreciat, am aflat lucruri inedite din lectura lor, am fost plăcut impresionat și de unele comentarii (puține), neplăcut impresionat de altele (multe). Nu am nimic de spus despre subiectul istoric (tratatul de la Trianon), deoarece nu mă pricep. Dar cuget că punctul de vedere al celor mai mulți maghiari din România (inclusiv al tău) ar putea fi acesta: „Măi, Mihai, odată cu Trianonul, noi maghiarii din România ne-am pomenit ființe umane de categoria a doua. Zici că știi ce înseamnă asta. Fără o autonomie reală a pământurilor pe care le locuim compact, nu vom avea niciodată convingerea că România ne tratează decent, ca pe cetățeni de categoria întâi”.
Nu știu ce trebuie făcut pentru a ieși din această spirală a neîncrederii dintre maghiari și români (care, o dată cu centenarul, a luat mare viteză, spre regretul meu de „împăciuitorist” – în engleză sună mult mai bine, sună regal, sună platonician: peace-maker!). Tot ce pot să fac e să-ți spun o mică poveste londoneză.
Am ajuns la Londra în ianuarie 2014, ca muncitor la copaci (arborist). Patronul cel mare m-a mirosit imediat: un muncitor necalificat care poate recita din Shakespeare?! Bullshit! M-a luat la o discuție, să vadă ce-i cu mine: i-am spus adevărul. Da, de meserie îs profesor, dar pentru că se câștigă mult mai bine în Londra „la cracă” decât în București la catedră, here I am. Ce specializare aveai tu la catedra din România, m-a întrebat el, iar eu am răspuns „Eminescu”, ceea ce nu era chiar-chiar adevărat, dar din Eminescu îmi făcusem lucrarea de licență. N-am auzit, îmi spune patronul cel mare, ia zi-mi o poezie din Eminescu ăsta! Ce era să fac? Am recitat și eu „Pe lângă plopii fără soț”, traducând bolovănos, cum m-am priceput, scuzându-mă mereu că traducerea nu-i bună, dar că Eminescu este un poet mare de tot. „He tried to do her but she said ”No”. Not cool, man. Boring!”.
Să zicem că un student de-al tău termină facultatea, își dă licența cu teza „Trianon” și pleacă la muncă la Londra. Știi ce-o să-i spună patronul cel mare după ce-o să-l asculte cu atenție, cum m-a ascultat și pe mine? „You got your arse kicked a hundred years ago and you’ve kept whining ever since. Not cool, man. Boring!”.
Eminescu e un simbol național, la fel și Trianonul. Dar nu „merg” la export. Nu se vând. Sunt mărfuri „destinate consumului intern”. Sunt ca leul și forintul în comunism: neconvertibili – hai, că forinții tot mai erau acceptați, cât de cât, în Austria, în Iugoslavia și-n Cehoslovacia, dar cu leii ce făceai, că nu erau buni de nimic, nici basarabenii nu-i voiau, trebuia să-i cheltuiești la Eforie… pe mărfuri destinate consumului intern! Așa că toată lumea tezauriza dolari, mărci și șilingi, în pofida legilor în vigoare. Le mai ții minte, hein? Înțelegi unde bat: într-o lume în care „valoarea” este dată peste tot de „valoarea de schimb”, e cam greu să ieși în fața lumii cu vechituri. Mă rog, poți s-o faci, dar la ce bun?
Altă amintire: la o librărie din buricul Parisului căutam disperat autori români. N-am găsit, am întrebat pe cineva, m-a dus la un dulap prăpădit tocmai în fundullibrăriei, unde era literatura „din Est” (autorii africani și cei chinezi erau scoși în față cu încrâncenare!). Rafturile dulapului erau pline de autori ruși și cehi. Bulgari, nu, slovaci, nu, poloni, nu (Olga Tokarczuk era nimeni în 2008), sârbi, nu, baltici, nu, croați, nu, doar Kadare, Kertész și Cecilia Ștefănescu („Legături bolnăvicioase”). Atât. Înțelegi unde bat: maghiarii și românii sunt niște periferici, niște anonimi, iar fără aventurile mediatice ale lui Orbán Viktor am fi complet trecuți cu vederea.
Asta zic. Trianonul? Periferie. Sunt absolut convins că maghiarimea din România poate mai mult de atât, că se poate poziționa în Europa și în lume prin abordări curajoase, de interes general… care s-o „vândă”cu totul altfel. Cum? Nu știu.
Un român care se apucă să ofere soluții maghiarilor este fie arogant, fie prost, fie ambele (de obicei, ambele!). Încerc să nu-mi bag singur gâtul în acest laț: nu-s eu în stare să mă vând pe mine, cum aș putea să dau maghiarimii sfaturi necerute?! Cred că asta este treaba voastră. Mai precis, a ta: ești profesor. Formezi oameni. Într-un anume sens, într-un sens special, ești responsabil pentru destinele lor.
Cu sinceră prietenie,
Mihai
Iubind pământul natal, neiubind statul
Dragă Mihai,
Citesc rândurile tale de mai sus și mă tot gândesc, tot cam așa „împăciuitorist” ca tine, despre tot ce ne leagă dar și despre tot ceea ce face ca „diferențele” dintre noi să existe. Epoca Ceaușescu a fost, fără îndoială, o eră care ne-a împins cam la aceeași margine existențială. Umilințele cotidiene, asigurarea subzistenței de la o zi la alta a creat un imaginar comun al „vieții mai bune, libere” și inclusiv premizele unei solidarități spontane, cotidiene. Această solidaritate s-a manifestat la Timișoara, când micul grup din fața locuinței pastorului Tőkés a transmis, la momentul potrivit, modelul protestului către o comunitate mai largă. Și care, la urmă, a devenit cuprinzător pentru toată țara. Observarea fină a revoluțiilor sugerează că preluarea adecvată – politică – a solidarităților în masă poate crea noi începuturi. Așa ar fi putut fi și în România. Dacă s-ar fi cristalizat un proiect politic care avea și premizele sustenabilității pe o perioadă mai lungă pentru a pune pe baze complet noi ideea de comunitate politică (re)fondatoare a României…
Mult timp am crezut că decembrie 1989 a fost o șansă enormă, dar irosită în realizare. Găsirea unui model politic prin care națiunea masificată (românească) să fie preschimbată (constituțional) cu o națiune politică care funcționează pe baza unei solidarități (aș spune, contractuale), deși era imaginabilă în perioada direct următoare, a fost – se vede clar – un vis, o speranță căreia îi lipseau multe alte premize. Prima, și cea mai importantă premiză, solidaritatea spontană a existat, însă celelalte premize necesare, nu. Mulți din România, „fără deosebire de naționalitate” (vorba lui Ceaușescu) și-au dat seama repede că drumul spre o România mai așezată, mai „conectivă” cu vecinii și Europa a fost blocat de regimul Iliescu. Această diagnoză este, încă, una comună, a noastră, a românilor și a maghiarilor.
Dar după treizeci de ani înclin să cred că percepțiile românilor și a maghiarilor despre tot ce s-a întâmplat, încep să fie diametral opuse. A învins istoria momentul? Într-un fel, da.
Istoria s-a impus, cred, datorită drumului diferit parcurs de cele două construcții naționale, cea maghiară și cea română. În „momentul Trianon” imaginarul național maghiar era „on top”. Narativele „cine suntem noi”, de „de unde venim”, ce „soartă comună” avem etc. erau clar cristalizate în textura culturală. Prin sistemul educațional aceste canonizări au pătruns și au modelat gândirea comună a unei largi părți a populației maghiare din Ungaria de dinainte de 1920. Un element important al canonului național este Transilvania. Dacă în imaginarul național românesc Transilvania este pământul strămoșesc de unde au țâșnit toate modelele de a înțelege „cine suntem noi”, de „de unde venim”, ce „soartă comună” avem, toate puse într-o narativă a primordialității teritoriale în Ardeal, cel maghiar s-a dezvoltat diferit. Ardealul în imaginarul maghiar este un teritoriu care este „egalul” câmpiei panonice, atât ca rol politic, cât și ca rezervatar al culturii maghiare. Fără Transilvania secolelor XVI-XVIII, al rolului asumat de aristocrația, principii transilvani de a reface Regatul Ungariei și fără cultura protestantă (modernizatoare) nu s-ar putea statua, explica și înțelege nici modernitatea maghiară, Ungaria modernă.
