Corul tot mai puternic al declarațiilor anti-israeliene din Turcia, mai ales când vine vorba de combinația toxică dintre retorica religioasă și cea extremist-naționalistă a partidului de guvernare, devine o amenințare tot mai mare pentru Israel și pentru stabilitatea regională, potrivit Jerusalem Post, citat de Rador.
După ce Turcia a anunțat că va converti muzeul Hagia Sofia înapoi în moschee, președintele Recep Tayyip Erdogan a declarat că Ankara va „elibera” apoi Al-Aqsa. În ultimele luni ministrul turc al afacerilor religioase și alte voci din guvern au transmis repetat mesajul că vor să „unească comunitatea islamică” împotriva Israelului.
Retorica Ankarei amintește tot mai mult de cum a început în anii ’70 retorica anti-Israel a Iranului și de cum s-a transformat ea într-un potențial pericol existențial de natură nucleară. Conducerea religioasă a Iranului, ca și conducerea partidului AKP din Turcia inspirată de Frăția Musulmană, văd lumea printr-o lentilă binară. Există „comunitatea islamică” și apoi vine tot restul. Atât în cazul Iranului cât și al conducătorilor actuali ai Turciei, ascensiunea extremismului religios indică o dorință de mobilizare a regiunii contra Israelului.
Vreme de ani ideea principală era aceea că, dacă Iranul e o amenințare pentru Israel, Ankara și Ierusalimul au relații istorice. Dar acele relații au luat o întorsătură radicală spre rău după războiul din Gaza din 2009. De atunci, relația care era foarte bună în anii ’90 a devenit tot mai ostilă pe multiple paliere. În Turcia există antisemitism și se răspândesc activ teorii ale conspirației despre evrei și Israel. Există de asemenea o mai mare mobilizare a rețelelor religioase de extrema dreaptă, cum sunt cele care au fost în spatele flotilei Mavi Marmara care a încercat să spargă blocada navală impusă Fâșiei Gaza de Israel.
Mai mult, actualul guvern al Turciei e un aliat apropiat al Hamasului. Iranul și Turcia sprijină amândouă Hamasul, tot așa cum tind să vadă rolul SUA în estul Siriei printr-o lentilă ostilă. Turcia și Iran au făcut de asemenea din Ierusalim – sau „Al-Quds”, cum îi spun ele – un centru al politicii lor externe. De pildă, atunci când președintele american Donald Trump și-a mutat ambasada la Ierusalim, Turcia e cea care i-a invitat pe liderii musulmani la Istanbul pentru a condamna măsura. Turcia a condus opoziția față de anexare și de mutarea ambasadei.
Ceea ce înseamnă că amenințările Turciei la adresa Israelului nu sunt numai verbale, ele sunt și ideologice și parte a unei campanii religioase tot mai intense care îmbină sprijinul pentru grupări precum Hamas cu disponibilitatea de a pune în fapt idei precum flotila. Tentativele de reconciliere cu Turcia au eșuat, iar Ankara este acum din ce în ce mai îmbătată de militarism și are disponibilitatea de a utiliza forța pentru a obține ce-și dorește.
Turcia a căutat să-și deschidă discret calea în Gaza prin intermediul Hamas, dar și în Ierusalimul de Est prin grupări religioase, pentru a-și spori influența. Municipalitatea din Ierusalim a fost recent nevoită să înlăture o placă montată în Ierusalimul de Est de grupări sprijinite de Turcia. Scopul plăcii era o campanie discretă de afirmare a revendicărilor Turciei din epoca otomană asupra capitalei Israelului.
Pericolul mai general este și el resimțit în regiune. Turcia bombardează cu impunitate Irakul și Siria. Acum a trimis mercenari sirieni și propriile forțe navale și aeriene în Libia. Deși acea campanie pare îndepărtată de Ierusalim, Turcia încearcă de fapt să acapareze o porțiune din Mediterana pentru a bloca un acord pentru un gazoduct semnat anul acesta de Grecia și Israel. În interior Ankara a redus la tăcere opoziția, devenind cel mai mare temnicer de jurnaliști din lume, și se folosește de absența dizidenței de acasă pentru a-și urma nestingherită interesele în regiune.
Administrația americană pare că a avut până acum un unghi mort în ce privește Turcia. Elemente pro-Ankara din Departamentul de Stat s-au arătat conciliante cu programul extrem al Turciei, tolerându-i apropierea de Hamas și de alți teroriști. Israelul a fost reticent să spună ceva.
Probele arată că o putere extremistă neîngrădită din regiune va ajunge întotdeauna la intenția de a ataca Israelul. Gamal Abdel Nasser a îndeplinit acest rol în anii ’50, care le-a revenit ulterior ayatolahilor iranieni. Pe termen lung el ar putea să treacă la Turcia – dacă atacurile ei tot mai multe contra vecinilor, zdrobirea dizidenței și retorica anti-Israel vor rămâne necontestate de lumea occidentală.
