O rampă lungă de 100 de metri care duce în jos, în stânga şi în dreapta ziduri de granit, în care sunt dăltuite numele a 12.537 de localităţi, iar la capăt, în adânc, un imens bloc de granit format din şapte fragmente separate de spaţii înguste şi în mijlocul lor o flacără veşnică. Aşa arată monumentul naţional al Ungariei din inima Budapestei aflat chiar vizavi de uriaşa clădire neogotică a parlamentului.
Creaţia poartă numele “Monumentul apartenenţei naţionale”, evocând Ungaria Mare de odinioară, toate localităţile sale şi “tragedia Dictatului de pace de la Trianon” – acel tratat din 1920, în urma căruia Ungaria a pierdut după primul război mondial două treimi din teritoriul său şi 60% din populaţia sa.
La 20 august, zi în care se sărbătoreşte în Ungaria şi ziua întemeietorul statului, Ştefan cel Sfânt, conducerea statului a inaugurat festiv monumentul în cadrul unei ceremonii militare. Primul ministru Viktor Orbán a ţinut pe marginea evenimentului un discurs pe cât patetic, pe atât de ambiguu, în cadrul căruia a proclamat sfârşitul “secolului singurătăţii ungare după Trianon” o nouă mărime şi a afirmat că Ungaria va avea să parte “de o nouă mărime şi o nouă faimă”.
În convingerea lui Orbán Ungaria este “ţara din Bazinul Carpatic cu cea mai bogată populaţie şi cea mai puternică din punct de vedere economic” care “nu îşi va permite niciodată de acum înainte luxul slăbiciunii”. Premierul a proclamat “cele şapte legi ale menţinerii Ungariei”, printre care: “Frontiere are doar ţara nu şi naţiunea!”, “Adevărul fără forţă este insuficient!” şi “Orice competiţie durează atâta vreme până când o câştigăm!”.
În acelaşi timp Orbán a lansat un apel de luptă deschis către Occident care experimentează “cu un cosmos lipsit de Dumnezeu, familii de LGBTQ, migraţie şi societăţi deschise”. Europa Centrală trebuie să se alieze împotriva acestui fenomen, iar regiunea va trebui să redea din nou validitatea “instinctelor vitale ancestrale” şi “mândriei naţionale”.
Este un discurs tipic pentru Orbán. Poate fi interpretat ca un afront fără precedent la adresa ţărilor vecine şi a revizionismului Ungariei Mari. Cert este că discursul şi inaugurarea noului monument naţional ungar constituie un punct culminant provizoriu dintr-un deceniu de politică, în care premierul Ungariei a transformat “apartenenţa naţională” şi cultul de doliu faţă de Trianon într-un element cheie al sistemului său. Mai ales că tema incumbă o forţă mobilizatoare însemnată şi un serios folos politic.
Încă dinaintea ajungerii lui Orbán la putere (2010) exista în Ungaria un foarte răspândit cult din genul pop care se manifesta de la numeroasele ceremonii memoriale legate de Trianon, haine şi suveniruri simbolice evocând Ungaria Mare şi muzică patriotică politică şi rock cu caracter popular până la turismul nostalgic în foste teritorii ungare.
Minorităţile maghiare din ţările învecinate sunt susţinute la rândul lor an de an de guvernul Orbán cu sume de sute de milioane. Acest lucru rentează pentru partidul lui Orbán, deoarece mulţi maghiari din afara ţării deţin cetăţenia ungară şi, implicit, un drept la a figura pe listele electorale din Ungaria.
Încă din anii ’90 anumite manifestaţii mult mai nepericuloase ale unei aşa-zise politici ungare de revizuire a graniţelor au generat crize diplomatice permanente între Ungaria şi ţările învecinate. Astăzi “politica apartenenţei naţionale” a lui Orbán provoacă tot mereu indignare în rândul naţionaliştilor din regiune. Cu toate acestea cele mai multe guverne păstrează tăcere sau se manifestă condescendent.
Motivele sunt multiple. În Slovacia, Slovenia, Croaţia şi Serbia guvernează de mami multă vreme admiratori, prieteni sau aliaţi ai lui Orbán, cu care acesta menţine relaţii strânse şi care urmăresc realizarea unor proiecte similare de politică internă ale sale. La rândul lor conducerea din Austria, România şi Ucraina nu vor să se pună cu Orbán din motive pragmatice specifice ale fiecăruia în parte. În România, partidul minorităţii maghiare UDMR, fidel lui Orbán, constituie adesea acul balanţei în direcţia majorităţii.
Cu toate acestea, pe termen lung politica lui Orbán rămâne pentru zona respectivă un joc cu focul. Refuzarea din partea sa a modificărilor de frontiere şi a unei posibile revizuiri a Trianonului nu sunt clare, ci difuze lăsând mult loc pentru interpretări. Modalitatea sa de sprijin acordat minorităţilor maghiare din statele vecine cere o dezintegrare politică, culturală şi socială a acestora în ţările lor natale, care la rândul lor practică faţă de minorităţi o politică anume.
Nu în ultimul rând şi “politica apartenenţei naţionale” a lui Orbán împiedică orice dezbatere pe marginea cauzelor de la Trianon. În special politica agresivă de maghiarizare a dus timp de decenii la faptul ca persoane cu un nume aparent fals nu aveau nicio şansă în ţară, ceea ce a devenit până la urmă insuportabil pentru milioane de persoane de altă etnie decât cea maghiară.
Acest lucru se poate vedea şi pe noul monument naţional. Sub denumirile localităţilor gravate în zid, mii de denumiri fuseseră odată maghiarizate cu forţa. Localităţi, în care niciodată nu trăise vreun maghiar.
Der Spiegel (preluare Rador)
