Sunt ani de când președintele belarus Alexander Lukașenko provoacă Moscova. El a promis că Belarus nu va deveni niciodată parte din Rusia. A dat vina pe Kremlin pentru că a încercat să-și încorporeze vecinul folosindu-se de pârghia petrolului și gazelor. Cel mai recent, a acuzat mercenari ruși că au pus la cale acțiuni „teroriste” înainte de alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, a susținut că ar fi dejucat un complot orchestrat de Rusia pentru a incita la revoluție. „Păpușarii se află de ambele părți ale graniței”, a afirmat Lukașenko.
Acum totul s-a schimbat. Confruntat cu o revoltă populară fără precedent, Lukașenko a apelat la Moscova pentru ajutor. Cum domnia sa de 26 de ani e zguduită de proteste masive și greve, Lukașenko i-a cerut celui mai apropiat aliat și principal binefăcător, Vladimir Putin, să-i acorde sprijin militar în caz că situația va continua să se agraveze. Rusia și-a conformat disponibilitatea de a i-l acorda.
Dar nu vă așteptați ca în Belarus să se repete evenimentele din Ucraina din 2014, când Putin și-a trimis „omuleții verzi” – trupe rusești fără însemne – în Crimeea. Sigur, nu trebuie exclusă posibilitatea ca el să-și trimită armata în Belarus. Însă mai există și un alt scenariu, mai puțin evident, prin care s-ar ajunge la același rezultat – și indicii care sugerează că el e deja în curs de desfășurare.
Intervenția militară ar fi dificil de justificat. Protestele care s-au răspândit în tot Belarusul nu sunt anti-rusești, deși nu sunt nici rusofile. Ultimul sondaj realizat de sociologii Academiei de Științe a Belarusului, în iunie, arată că mai puțin de 7% din populație vrea ca țara ei să devină parte a Rusiei. De ce și-ar trimite Putin forțele să „salveze” o țară în care nimeni nu și-l dorește în calitate de salvator? O invazie rusească nu ar face decât să-i unească și mai mult pe belaruși, dar de data aceasta împotriva Moscovei.
Deci Kremlinul are toate motivele pentru a acționa într-o manieră discretă. Și, în realitate, agenții Rusiei au început deja să sosească – la televiziunea națională a Belarusului.
Angajații postului au intrat în grevă de pe 14 pe 19 august pentru a protesta contra cenzurii și alegerilor considerate de mulți a fi fost măsluite. (Greva a încetat când poliția a blocat accesul în sediul televiziunii.) Însă în ultima săptămână surse din televiziune au raportat un influx de străini vorbitori de rusă care i-au substituit pe greviști. Lukașenko a admis pe 21 august că într-adevăr a invitat jurnaliști ruși să lucreze la televiziunea de stat și printre jurnaliștii acreditați la președinție.
Regimului Lukașenko i-ar fi dificil să supraviețuiască fără controlul televiziunii de stat, o sursă primară de știri pentru mulți belaruși și unul dintre principalele sale instrumente de propagandă. Semnificația prezenței acestor jurnaliști ruși merge mult mai departe de simpla înlocuire a omologilor lor belaruși. Noii veniți diseminează deja scenarii rusofile și dezinformare. „[NATO] și-a fixat obiectivul de a izola regiunea Grodno. Acolo au apărut steaguri poloneze”, a declarat sâmbătă Lukașenko. Acuzațiile, dezmințite de NATO și Polonia drept „nefondate”, creează impresia falsă că ar exista o confruntare sau chiar o dezbinare între estul și vestul țării.
Prin acceptarea discretă de către Lukașenko a banilor lui Putin, organizațiile pro-Kremlin marginalizate în prezent vor deveni mai vizibile. De fapt se întâmplă deja. Steaguri rusești și altele aparținând unor grupări naționaliste rusești au apărut recent la mitinguri pro-Lukașenko. Chiar dacă Belarusul nu este chiar atât de ferit de genul de intervenție de care s-a folosit Moscova în Crimeea și estul Ucrainei, organizațiile rusofile din Belarus cu siguranță fie vor promova o integrare mai profundă și anexarea, fie, în caz că acestea ar eșua, vor încerca să dezbine și să slăbească țara. Cum Lukașenko va acționa pentru a împiedica orice forme de dizidență în presa națională, societatea civilă din țară va avea mai puțin spațiu de manevră pentru a lupta contra acestei propagande rusofile.
Așteptați-vă ca Rusia să-și folosească influența pentru a domina și în alte domenii. Belarusul e deja aproape complet dependent de Rusia din punct de vedere economic. Cele două țări au o apărare antiaeriană comună și un sistem comun de control al granițelor. Rusia are două baze militare în Belarus. Cele mai multe arme ale armatei belaruse sunt sovietice și rusești, iar producătorii ruși supervizează utilizarea echipamentului lor în Belarus.
Militarii belaruși se instruiesc în instituții de educație militară ale ministerului rus al apărării. Se fac și exerciții militare comune. Șefii departamentelor militare colaborează regulat. Forțele armate ale ambelor guverne fac schimb de informații.
Putin pare a fi singurul conducător de stat cu care Lukașenko a vorbit în ultimele zile. Lukașenko a refuzat cu consecvență să răspundă apelurilor telefonice venite de la alți conducători străini. În schimb, când au dorit să discute situația din Belarus, președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Angela Merkel au fost nevoiți s-o facă cu Putin.
Coșmarul lui Putin este un Belarus democratic și pro-occidental care i-ar întoarce spatele vechiului său aliat. Lukașenko nu s-a jenat să-l amenințe cu o „revoluție colorată” în Rusia în cazul în care mișcarea belarusă de opoziție ar învinge. Și Putin însuși e posibil să se teamă de același lucru.
Putin ar putea în cele din urmă să-și caute un partener mai credibil și mai maleabil pentru a-l înlocui pe acest conducător slab al unei țări dezbinate. O abordare hibridă – una care să evite o intervenție militară directă mult prea stridentă – poate funcționa foarte bine.
Articol de Hanna Liubakova (jurnalistă de investigație și cercetătoare din Belarus), Washington Post (preluare Rador)
