A fost odată ca niciodată un copil de ţăran care a visat să dea jos ciocanul de pe drapelul Uniunii Sovietice şi să îl folosească pentru a se impune şi a rămâne veşnic în funcţia de conducător comunist al tuturor românilor. Conştient de puterea de convingere a uneltei pe care o mânuia, copilul a devenit treptat adult şi a început să cumpere cuie, lemne, tablă, ţevi inoxidabile şi fel de fel de alte mărfuri – în cantităţi impresionante şi într-o ordine pe care numai el putea să o stabilească.
Înconjurat de curteni slugarnici şi ajutat de specialişti care visau cu ochii deschişi, fără a ţine cont de posibilităţile limitate ale satului în care trăiau, acel ţăran mic de statură a crezut că planificarea întregii societăţi, după chipul şi imaginaţia sa, este suficientă pentru a impune în România comunismul – prezentat sub forma visului de aur al omenirii. Din păcate, mai curând decât se bănuia în alte sate, conducătorul respectiv a constatat că valoarea produselor pe care le vindeau anual truditorii din localitatea sa era mult mai mică decât cea a cumpărăturilor pe care el le-a planificat şi le-a efectuat din satele învecinate.
Pentru a revolva acea problemă, ţăranul a luat mai întâi marfă nouă „pe caiet”, aşa cum văzuse la cârciumarul din sat care aduna lunar banii de la clienţii săi fideli care au trecut pragul stabilimentului şi au consumat pe datorie. Exista însă o deosebire: în timp ce cârciumarul nu solicita o dobândă pentru banii săi, în satele vecine era obligatoriu să plăteşti şi un preţ al împrumutului. Acesta era relativ mare şi trebuia să fie achitat în doi-trei ani, timp în care pentru marfa respectivă trebuia găsită o formă de utilizare care să permită restituirea creditului, a dobânzii aferente acestuia şi obţinerea unui profit din acea activitate economică.
Când facturile au început să se adune fără să fie plătite, ţăranul nostru a apelat la diverşi specialişti din domeniul finanţelor. Aceştia i-au explicat faptul că se poate lua un împrumut mult mai mare şi pe termen mai lung (5 ani şi chiar mai mult), cu care să se achite facturile ajunse la scadenţă şi care aveau o dobândă mai mare decât creditul pe termen lung pe care l-au propus, ca o soluţie salvatoare, specialiştii care au vizitat din când în când satele vecine şi au citit în cărţile de învăţătură străine despre comportamentul financiar în lumea largă.
În felul acesta ajungem la şedinţa din 13 mai 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia Nicolae Ceauşescu a propus „iniţierea de tratative pentru obţinerea unor credite bancare cu termen de rambursare pe o perioadă mai îndelungată (subl.n.)”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
