„Statele Unite au alocat o mare parte a efortului lor diplomatic din regiune pentru soluționarea tensiunilor arabo-israeliene. Cu toate acestea, evenimentele din Golful Persic și apariția Iranului fundamentalist, ca să cităm doar două exemple, reprezintă o amenințare la fel de directă pentru securitatea și prosperitatea americane și, pe termen lung, poate chiar una mai importantă.”
Henry Kissinger – Are nevoie America de o politică externă?1
În septembrie 2013 fostul președinte american Barack Hussein Obama a purtat o discuție telefonică cu cel ce tocmai fusese ales șef al puterii executive la Teheran, președintele Hassan Rohani; evenimentul marca primul contact la cel mai înalt nivel între Statele Unite și Iran din 1979 și a deschis calea relației diplomatice dintre secretarul de stat (din administrația Obama) John Kerry și ministrul de externe Mohammad Javad Zarif.
Miza dezghețului diplomatic a fost încheierea unui acord prin care Iranul să ofere garanții solide, verificabile privind renunțarea la obiectivele militare ale programului său nuclear, urmând să permită inspecții extinse, fără restricții, ale experților Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.
Mai întâi, în noiembrie 2013, a fost semnat un acord interimar la Geneva, între Iran și Formatul 5+1: SUA, Rusia, China, Germania și Marea Britanie plus Bruxellesul, având ca obiect înghețarea programului nuclear, în schimbul renunțării treptate la sancțiunile internaționale care vizau Teheranul.
Au urmat doi ani de negocieri intense pentru încheierea unui acord cuprinzător, interesul Administrației Obama față de finalizarea și semnarea Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) fiind evident; secretarul de stat John Kelly a purtat discuții directe cu omologul său iranian, căruia i-a cerut în repetate rânduri asigurări – și le-a primit – că JCPOA este agreat de liderul religios suprem și șef al statului, Ayatollahul Sayyid Ali Khamenei.
În 14 iulie 2015 părțile au căzut de acord asupra textului JCPOA, l-au semnat și documentul a fost dat publicității. Ulterior, documentul a fost supus dezbaterilor și aprobării membrilor ONU, fiind adoptat în luna octombrie, în baza Rezoluției nr.2231; a intrat în vigoare începând cu data de 16 ianuarie 2016. A fost momentul în care comunitatea internațională s-a deschis către Iran.
Nu era, desigur, un acord perfect, dar dacă este să aruncăm o privire în urmă, a fost unul din momentele în care cooperarea internațională a dovedit că poate fi efectivă și funcțională dacă marile puteri ale lumii își arată voința pentru a împlini un scop comun. Principalul critic al JCPOA a fost și înainte de 2013 și a rămas și după 2016 guvernul premierului israelian Benjamin Netanyahu.
Acordul JCPOA a tensionat relațiile dintre guvernul Netanyahu și Administrația Obama, iar acest lucru a devenit evident inclusiv pentru publicul larg, după discursul premierului israelian susținut în fața Congresului în martie, 2015: Statele Unite și ceilalți membri ai P5+1 urmăresc încheierea unui acord cu Iranul ce se va dovedi extrem de problematic și, în cele din urmă, îi va permite să obțină arma nucleară; ne-ar fi tuturor mai bine fără acest acord.
Nimic nou în discursul premierului Netanyahu, observa Obama, în replică. Întrebat de reporteri dacă a urmărit discursul, Barack Obama a recunoscut că nu, pretextând că la aceeași oră avusese programată o videoconferință cu câțiva lideri europeni.
Donald Trump, președintele american care i-a succedat lui Barack Obama, nu a făcut un secret încă din campania electorală că nu va susține JCPOA. În octombrie 2017 Donald Trump a anunțat oficial că administrația sa nu susține acordul, întrucât Iranul nu a respectat spiritul înțelegerii și a chemat Congresul, pe ceilalți parteneri din P5+1 și statele lumii să privească serios amenințarea pe care Teheranul nu încetează să o reprezinte.
Opinia noului președinte american nu a fost împărtășită de partenerii europeni, ori de Federația Rusă și China, care au continuat să negocieze cu Teheranul și să susțină aplicarea prevederilor JCPOA. În mai 2018 SUA s-au retras unilateral din acord, iar Donald Trump a semnat un Memorandum prin care a reinstituit regimul sever de sancțiuni.
MANU MILITARI
Poziția Administrației Trump a însemnat implicit reapropierea Casei Albe de poziția guvernului Benjamin Netanyahu, cele două părți convenind împreună că, indiferent de situarea în chestiune a UE, Federației Ruse, Chinei sau ONU, atitudinea față de Teheran trebuie să se înăsprească, iar din arsenalul de abordări nu are de ce să lipsească forța militară, subversiunea ori sabotajul, considerate legitime.
În 2017 Donald Trump l-a prezentat pe Qasem Soleimani, șeful forțelor de elită Brigăzile Quds, din cadrul Gărzilor Revoluționare ale Iranului, ca fiind, în opinia sa, o țintă legitimă; cel puțin așa a afirmat unul din foștii săi consilieri pe probleme de securitate, generalul locotenent în retragere, Herbert Raymond MacMaster.
Cu o reputație de inamic neînduplecat al SUA și Israelului, Qasem Soleimani a implicat deschis Brigăzile Quds atât în conflictul din Siria, cât și în Irak. Lupta împotriva Statului Islamic (Daesh) a permis Iranului să-și consolideze pozițiile atât în Siria cât și în Irak, ceea ce a alertat atât Israelul, cât și Departamentul Apărării SUA.
În ianuarie 2020, imediat după ce coborâse din avionul care l-a adus la Bagdad de undeva din Siria sau Liban și se îndrepta spre capitala irakiană, convoiul în care se afla Qasem Soleimani a fost atacat de o dronă a armatei americane, iar liderul militar iranian a fost ucis într-o explozie în urma căreia cadavrul i-a fost cu greu identificat.
Acțiunea militarilor americani a fost doar începutul. Iranul a răspuns cu declarații belicoase, dar fără a reuși să pună cu adevărat în pericol forțele militare ale SUA staționate în Irak sau în regiune, ori Israelul, așa cum se aștepta. În schimb, în cel puțin două situații, Israelul – așa cum s-a afirmat, dar nu s-a și probat – a reușit să ducă la capăt operațiuni pe teritoriul Iranului, eliminând un lider Al Qaeda protejat de Teheran, respectiv pe șeful programului nuclear iranian.
Mai întâi, în august 2020, numărul doi în ierarhia Al Qaeda, Abdullah Ahmed Abdullah, zis și Abu Muhammad al-Masri, a fost ucis în plin trafic în Teheran de focurile de armă trase de pe o motocicletă de doi asasini care au reușit să se facă nevăzuți și, se pare, să părăsească țara înainte de a fi identificați și reținuți. Ulterior s-a acreditat că cei doi erau agenți Mossad.
Analiștii au observat că, probabil, atacul autorizat de Ierusalim a avut două obiective principale: (i) să dovedească Iranului că forțele de securitate de la Teheran nu pot proteja pe nimeni dintre cei care se află pe lista neagră a serviciilor speciale israeliene și (ii) să răzbune cele 224 de victime americane ale atacurilor conduse de Abu Muhammad al-Masri împotriva ambasadelor din Kenia și Tanzania, în august 1998.
În autoturismul în care a fost ucis Abu Muhammad al-Masri se afla și fiica sa, Miriam, văduva lui Hamza bin Laden, fiul fostului lider Al Qaeda, Osama bin Laden.
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 2020, o mitralieră puternică, comandată de la distanță, a fost dispozitivul cu care a fost asasinat Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi, omul de știință care conducea programul nuclear iranian. Potrivit BBC, autoturismul în care se afla Mohsen Fakhrizadeh a fost atacat atât cu rafale de mitralieră telecomandată, cât și cu un dispozitiv exploziv pe șoseaua ce lega Teheranul de orașul Absard.
Aceleași surse amintesc faptul că, în aprilie 2018, când premierul Benjamin Netanyahu a prezentat public arhivele nucleare iraniene sustrase de agenții Mossad, a insistat pe ideea că Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi este șeful programului și a îndemnat opinia publică să-i rețină numele.
Prin urmare nu a surprins aproape pe nimeni după atac că Teheranul, prin amiralul în retragere Ali Shamkhani, șef al Consiliului Național Suprem de Securitate, a indicat Israelul ca fiind în spatele asasinatului.
Până la moartea lui Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi, alți cinci membri ai echipelor științifice iraniene care dezvoltă programul nuclear, respectiv: Ardeshir Hosseinpou, Masoud Alimohammadi, Majid Shahriari, Darioush Rezaeinejad și Mostafa Ahmadi Roshan au fost uciși iar un al șaselea: Fereydoon Abbasi, a reușit să supraviețuiască. În toate cazurile filiera Mossad a fost considerată ca fiind dacă nu inițiatoarea, atunci cel puțin cea care a oferit antrenamentul și a planificat minuțios atacul.
De curând armata americană a deplasat un submarin nuclear în Golful Persic, prin Strâmtoarea Ormuz2, acțiune urmată de punerea în marș, tot către Golful Persic, a unui submarin al marinei israeliene, pentru a transmite același mesaj de forță. Acțiunile coordonate ale SUA și Israelului au alertat și iritat în mod deosebit Iranul, care a amenințat că va răspunde pe măsură.
Într-o declarație publică, Abu al-Fadl Amoui, purtător de cuvânt al Comisiei parlamentare pentru Siguranță Națională și Politică Externă, a afirmat: „Israelul trebuie să știe că reacția noastră la agresiunile asupra securității naționale va fi puternică și masivă. Israelul caută pretexte pentru a genera tensiuni în regiune, pentru a crea haos în ultimele zile ale mandatului președintelui american Donald Trump.”3
TURCIA, O NOUĂ AMENINȚARE SAU UN PARTENER?
Până în 1979, Turcia și Iranul au fost semnatare ale CENTO4 (alături de Irak, Pakistan și Marea Britanie), cunoscut și ca Pactul de la Bagdad, susținut de Statele Unite ca fiind o alianță regională împotriva pericolului comunist, reprezentat de Uniunea Sovietică; pactul a fost dizolvat odată cu succesul revoluției islamice la Teheran.
Revoluția islamică a deteriorat relațiile Ankarei cu Teheranul, chiar dacă acestea nu au evoluat într-un conflict deschis, așa cum a fost cazul de pildă între Iran și Irak, sau între Iran și Israel. Totuși, ostilitatea Turciei față de regimul ayatolahilor a fost evidentă, Ankara susținându-l pe Saddam Hussein în conflictul cu Iranul. În schimb, Iranul se pare că furniza în secret materiale ce susțineau revolta kurzilor turci, chiar dacă oficial se opunea creării unui stat kurd.
Actualmente ecuația relațiilor dintre Turcia și Iran este într-o dinamică ce poate fi considerată oarecum previzibilă, date fiind evoluțiile din regiune în ultimii ani, dar și periculoasă în același timp. La mijloc, desigur, sunt interesele celor două puteri regionale care s-au ciocnit atât în Siria, cât și în Caucaz, în recenta escaladare a conflictului din Nagorno-Karabah.
Ultimul care a pus paie pe foc a fost, evident, Recep Tayyip Erdogan; prezent la Baku pentru a sărbători victoria azeră în urma recentului conflict cu armenii, președintele turc a recitat simbolic un poem care a agitat apele la Teheran, pentru că se referea la frontiera de pe râul Aras. Problema este că aproximativ două treimi dintre azeri nu trăiesc pe teritoriul actualului stat național Azerbaidjan, ci în nord-vestul Iranului.
Iranul a sprijinit obiectivele azere în privința enclavei Nagorno-Karabah, dar nu are cum să fie de acord și cu obiectivele otomanismului cu care Erdogan face paradă în ultimii ani. Prin urmare ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, a replicat printr-un tweet că: „Nu și-a dat seama (Erdongan, în discursul său public de la ceremoniile organizate la Baku) că subminează suveranitatea Republicii Azerbaidjan?„
Deși Iranul a conștientizat tot timpul că regimul Erdogan are ambiții care-i pot pune la un moment dat probleme de securitate, date fiind doctrinele: (i) otomanistă (o marotă ce are deja o anumită vechime în discursurile și acțiunea politică a președintelui turc) și (ii) de refacere a Califatului în Orientul Mijlociu (ceva mai nouă, subordonată ideilor otomaniste, dar afișată ca un subiect distinct, cu tot pachetul retoric aferent, inclusiv privind protectoratul asupra locurilor sfinte ale Ierusalimului), amploarea conflictului din Nagorno-Karabah se pare că a luat Teheranul pe nepregătite.
Modul în care a fost dus războiul și acordul de pace impus de Rusia a pus Iranul în fața mai multor evoluții care sunt departe de a-i aduce liniștea, cum ar fi:
(a) intensitatea conflictului și războiul dus cu drone (modelul israelian IAI Harop sau IAI Harpy 2 (5) și modelul turcesc Bayraktar TB2 (6) ), care au asigurat azerilor un incomparabil avantaj tactic, producând pierderi foarte grele armatei armene și câștigând astfel confruntarea;
(b) sprijinul logistic asigurat de Turcia, care a organizat deplasarea pe frontul azero-armean a unor trupe de mercenari din Siria;
(c) legarea victoriei Azerbaidjanului de obiectivele otomanismului, prin declarațiile lui Recep Tayyip Erdongan și ale apropiaților săi.
Faptul că Vladimir Putin și Serghei Lavrov s-au consultat, fie și formal, cu Turcia privind aranjamentul de pace din Nagorno-Karabah, dar nu a implicat Iranul (de exemplu în crearea coridorului Lachin care rămâne armean, va lega enclava Nakhchivan de Azerbaidjan și va fi folosit de ambele părți – Drumul Păcii) este încă un motiv de preocupare la Teheran.
Sunt observatori care consideră că iritarea Iranului se va vedea în modul în care Formatul Astana (Rusia – Turcia – Iran) va mai funcționa și da rezultate în Siria în viitorul imediat. Răcirea bruscă a relației Teheranului cu Ankara este însă o certitudine.
DOSARUL IRAN ȘI PROVOCĂRILE CE STAU ÎN FAȚA VIITOAREI ADMINISTRAȚII BIDEN
Se acreditează de către mai mulți observatori că planul de izolare al Iranului este unul susținut puternic de guvernele Benjamin Netanyahu ca fiind soluția pentru asigurarea securității statului Israel; acesta a fost respins de Administrația Obama (din care actualul președinte ales Joe Biden a făcut parte), dar puternic îmbrățișat de Administrația republicană Trump.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
