Fran turuie cinic despre demențele-dependențele locuirii în zbuciumata metropolă. Avem păreri despre trafic, vecini, metrou, jeg, mobilier urban, “verde”, artă, boemie, locuire, înghesuire, distracții vechi și noi, “iarbă”, tutun. Pe scurt, avem păreri cinice despre forfotire și locuire în New York.
Puterea cuvântului. Cine vrea să vadă cum cuvintele transformă omul în ne-om trebuie să vadă turuiala asta a lui Fran. Cinismul și frenezia o fac pe Fran i-reală. E in-credibilă. Dintr-un simplu locuitor urâcios devine personajul interpretărilor proprii, eroul circului urban permanent, comentatorul care se eliberează prin ironii dintr-un oraș care alienează. Toate-s roadele cuvintelor rostite de Fran.
Nu-ți vine să crezi cum numește orice tragedie urbană. Da, Fran este o scriitoare și “public speaker” în New York de o viață. Are artă. Învârtește vorbele cum rar vezi.
Dar este mai ales o pietoancă îndrăcită, ochelaristă, “șoricioaică”. N-are smart mobil, smarttv, n-are GPS, n-are nimic din fericirile tehnologice moderne. Știe să numească ceea ce trăiește. Pentru că vede și „pipăie” realitatea, bate străzile New Yorkului cu piciorul.
Este adultul mizantrop, intrând și ieșind din agoniile urbane. Cu o vorbă. Cu un zâmbet. Este puștiul vagabond, teribilist al orașului ce-și biciuiește amorul „cu ironii”. Pentru că nu vrea ca orașul ei iubit să se scufunde doar în vicii.
Atenție, Fran nu este omul implicat, responsabil, cum nimim astăzi cetățeanul.
Nu, Fran este pur și simplu. Omul care reacționează omenește. Când îi ajunge răul la os, urlă. Se apără și iubește. Este hoțită, lovită, jumulită în metropolă. Este clar, cum spune ea, că nu se pricepe nici la cetățenie, nici la apărare. Nu este omul violent care-și ia arme contra orașului ostil. Urbanitatea anilor 2000 a creat responsabilitatea ca răspuns la o anumită indolență a generațiilor anterioare. “N-ați făcut destul, n-ați luptat destul”, spun moraliștii anilor 2000. Aceeași urbanitate a creat omul cu bâta de baseball, care-și face dreptate.
Ori, Fran vine din anii hippie ai libertății sociale și responsabilitatea și ostilitatea astea cu orice preț, te înrobesc, te orbesc. Fran trăiește fără „apăsarea faptelor din trecut”, cade și recade în capcanele orașului. Nu se astâmpără de câte ori orașul o înșeală. Și-o caută cu tot dinadinsul și „și-o cere” din nou.
Nu este acră sau vigilentă. Își trăiește viața!
Uite, sunt zeci de momente de povestit. Uite, unul mișto. Este întrebată de faptul că apa-i pe sfârșite pe lumea asta. Și ea ce face? Stă spectator? Bine, spune Fran, asta înseamnă că vom rămâne fără apă în 2050. Păi, până atunci eu sunt oale și ulcele. E viața voastră, nu a mea. E cam inconștientă? Nu. Trăiește clipa. Fără risipe inutile. Trăiește știind că nu face rău, trăind voluptuos într-un loc care, cică, își zice oraș.
Repet, marele erou este CUVÂNTUL. Fran îi știe patima și rostul. Și povestitul ăsta al lui Fran este ascultat. Și ascultătorul nu-i altul decât Scorsese. Și Martin Scorsese râde. Râde cum rar auzi un regizor. Râde ca un regizor care a pierdut frâiele. Ca un regizor care n-are chef să mai regizeze nimic în filmul ăsta. Păi, ce să regizezi? Fran este imprevizibilă. New York-ul e un haos.
