„Moarte”, „atentat la siguranța națională”, „kitsch”, „vite” sau „jidan-pocăit” sunt doar câteva dintre cuvintele prin care viața religioasă este prezentată în spațiul public. Violența limbajului atinge cote alarmante, ceea ce denotă lipsa de moderație și de moderare a discursului public în sensul european și democratic al libertății religioase. Dintre episoadele recente, cel mai tragic este cel al decesului bebelușului din Suceava. În așteptarea rezultatelor oficiale ale autopsiei și anchetei penale, trecem în revistă limitele exercitării libertății religioase conform standardelor internaționale și angajamentelor asumate de țara noastră.
Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, 1966:
art. 18 (4) „Statele părți la prezentul pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile convingeri”.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, 1989:
art. 14 (1). Statele părți vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și religie. 2. Statele părți vor respecta drepturile și obligațiile părinților sau, după caz, ale reprezentanților legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-menționat, de o manieră care să corespundă capacităților în formare ale acestuia. 3. Libertatea de a-și manifesta propriile convingeri religioase sau alte convingeri nu poate fi îngrădită decât de restricțiile prevăzute în mod expres de lege și care sunt necesare pentru protecția securității publice, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
Astfel, pe de o parte, copilul este titular de drepturi în materie de libertate religioasă, pe de altă parte, părinții/tutorii au dreptul de a furniza direcțiile în exercitarea libertății religioase. Cele două aliniate nu sunt antitetice, ci trebuie citite împreună: părinții au dreptul de a familiariza copiii cu o anumită credință religioasă și de a decide dacă copilul urmează sau nu o anumită formă de educație religioasă până la punctul în care impunerea unor credințe este în răspăr cu bunăstarea generală a copilului. Este important de semnalat absența statului în acest proces. Din punct de vedere doctrinar, statul stă în afara formării religioase pentru că familia este considerată cadrul natural al devenirii/maturizării copilului sub toate aspectele.
- Când e legitim să botezăm copiii?
Libertatea religioasă nu trebuie citită doar în sens negativ sau restrictiv (freedom from religion), ci și în sens pozitiv ca dreptul de a-ți manifesta vocația religioasă (freedom of religion). Dacă alegerea de către părinți a unei credințe religioase prin botez la doar câteva luni de viață ar însemna încălcarea libertății religioase, atunci și privarea copilului de identificarea acestuia cu respectiva credință religioasă prin nebotezarea lui, poate fi, la limită, considerată tot un gest în răspăr cu libertatea religioasă. În fapt, a alege să nu alegi e tot o alegere. Dacă părinții care își botează copiii la vârsta fragedă fac o alegere abuzivă în legătură cu viitorul copiilor, de ce părinții care nu-și botează copiii nu fac tot o alegere abuzivă? Logic vorbind, din perspectiva libertății religioase orice opțiune este la fel de legitimă.
O altă nuanță adesea trecută cu vederea este faptul că nu există nicăieri stipulat explicit dreptul constituțional la botez sau cununie religioasă. Accesul la aceste gesturi liturgice se află la intersecția dintre libertatea religioasă a persoanei care solicită, respectiv autonomia organizației religioase care poate accepta solicitarea sau nu. La fel, nu există stipulat nici dreptul unui copil de a se naște într-o familie neutră din punct de vedere religios și care să fie obligată să crească copilul complet ferit de vreo identitate religioasă. Într-adevăr, sunt unii părinți care-și propun în mod deliberat să nu-și influențeze copilul din punct de vedere religios. Este dreptul lor la un astfel de comportament, dar nu este o atitudine pe care statul să o promoveze în mod direct la fel cum statul nu promovează nici botezul, nici vreun alt gest liturgic. Toate țin de registrul libertății religioase și au scopul de a bloca dezvoltarea vreunei tentații autoritare din partea statului. Deci, statul nici nu impune, nici nu propune gesturi liturgice lăsând exercitarea acestora strict în zona responsabilității private.
- Cum pot fi botezați copiii?
Atunci când interferează cu viața religioasă, statul român trebuie să se ghideze în funcție de principiul neutralității religioase (art. 9 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă). Acest principiu larg răspândit în statele membre UE se aplică doar statului, nu și societății sau familiilor. Astfel, părinții nu pot fi obligați să rămână neutri religios în relația cu copiii lor. În fapt, pentru mulți dintre noi religia este o realitate prezentă în multe sfere ale vieții, ea nu poate fi decupată din viața de zi cu zi și izolată sau neutralizată. Există o pluralitate de ceremonii legate de tradiții care se manifestă la nașterea unui copil (ex: ceremonialul secular al primei băițe, circumcizia, botezul sau tăiatul moțului la 1 an de viață) și care sunt legitime indiferent de proiecția lor (ne-)religioasă.
Cu toate acestea, există limitări impuse de standardele internaționale privind libertatea religioasă în cazul copiilor: „practicile unei religii sau convingeri în care este crescut copilul trebuie să nu fie dăunătoare sănătății sale fizice și mentale și întregii sale dezvoltări” (art. 5 (5) din Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazate pe religie sau credință, 1981), articol care co-responsabilizează părinții și preotul, dar nu blochează posibilitatea botezului bebelușilor.
Precauțiile din spatele acestor principii din tratatele și convențiile internaționale sunt legate de practica unor state de a interveni abuziv în interiorul familiilor, în special în cazul celor asociate noilor mișcări religioase sau „secte”, așa cum sunt stigmatizate deseori anumite comunități religioase. În cazuri extreme, copiii au fost luați din mijlocul familiilor sub pretextul unor comportamente religioase „deviante”. De asemenea, o altă categorie vulnerabilă este cea a convertiților în cazul țărilor cu religie de stat. Aceștia sunt marginalizați social, iar în caz de divorț, copiii merg în custodia părintelui cu comportament religios „normal” (ex: Liban).
Ca principiu general, părinții pot gestiona maturizarea copiilor lor inclusiv în dimensiunea religioasă, dar fără a afecta capacitățile de dezvoltare ale copilului. Libertatea religioasă a copilului, precum și dreptul părinților de a ghida educația copilului trebuie văzute drept consonante. Se pleacă de la ipoteza că părinții, copiii și comunitatea religioasă se află într-o relație armonioasă de interdependență și exercitare mutuală a drepturilor, că părinții, nu statul, au rolul de custozi naturali ai copilului, iar copiii se dezvoltă cel mai bine în familia în care s-au născut. Există totuși situații când statul intervine legitim, cum ar fi violența domestică, abuzul, incestul etc.
Încă din 1987, primul raportor special pe libertate religioasă al ONU, portughezul Angelo d’Almeida Ribeiro, observa în anumite țări faptul că interferența statului în chestiuni de cult este din ce în ce mai agresivă și arăta că circumcizia evreilor este parte a exercitării libertății religioase și orice presupusă restricționare a acesteia este o limitare a libertății religioase.
Recent, pe fondul valului crescând de antisemitism în Danemarca (noiembrie 2020) câțiva parlamentari din cadrul opoziției extremiste au solicitat interzicerea circumciziei până la vârsta de 18 ani prin lege sau efectuarea acesteia sub anestezie. Contraargumentul guvernului danez a fost acela că practica circumciziei este perfect legitimă din perspectiva libertății religioase, atât timp cât gestul este făcut cu acceptul părinților, iar cei care-l efectuează au cunoștințele medicale și practice necesare.
Trebuie să facem distincție între un caz particular în care un bebeluș a suferit sau chiar murit din cauza lipsei de îndemânare a preotului sau a lipsei de responsabilitate a celor care trebuie să-i poarte de grijă în mod direct și practica generalizată a întreitei afundări din ritul bizantin. La fel, trebuie să facem distincția între atacatorul bisericii românești din Ierusalim și religia sau/și etnia din care acesta face parte sau dintre teroriștii musulmani și religia islamică. În egală măsură, responsabilitatea juridică pentru moartea bebelușului din Suceava nu poate fi camuflată într-o retorică liturgică mistică, ci trebuie identificată cu maximă precizie. Tragicul episod trebuie să servească drept reper pentru mult mai multă prudență.
Nici Biserica Ortodoxă nu poate fi obligată să-și schimbe ritualul botezului, nici evreii ritualul circumciziei și nici alte comunități religioase atât timp cât statul nu demonstrează că gesturile liturgice respective pun în pericol sănătatea publică; Accidentele tragice apărute trebuie, însă, să dea de gândit tuturor actorilor implicați, iar responsabilitatea să fie asumată;
Statul are mandatul garantării libertății religioase și al neutralității. Prin urmare, nu Biserica este datoare să se protejeze de vocile acide din societate, ci statul e dator să comunice, nu prin vorbe, ci prin politici publice concrete care sunt rațiunile libertății religioase.
Tocmai principiul neutralității religioase obligă statul la a modera astfel tensiuni prin promovarea standardelor libertății religioase: non-intervenția statului în materie de viață liturgică trebuie să fie direct proporțională cu maximizarea intervenției statului în promovarea libertății religioase. Pe cât de tăcut și de absent trebuie să fie statul în chestiuni liturgice, pe atât de vocal și de prezent trebuie să fie în a-și promova neutralitate religioasă ca pe un bun democratic de la care nu are voie să abdice.
N.Red: Cătălin Raiu este membru al panelului de experți pe libertate religioasă al OSCE
