Într-o zi, în cursul anului 2017, în mica bucătărie comună a Reprezentanţei Comisiei Europene în România discutam cu colegii ştirea zilei: modul în care sunt tratate femeile în România şi m-am trezit zicând « când voi intra în politică mă voi lupta să schimb aceste lucruri ». Şeful meu de atunci nu şi-a putut ascunde mirarea şi a trebuit să explic că nu intenționez să intru în politică şi că doresc să mă dedic carierei de funcționar european (lucram în instituțiile europene din 2009, trecusem dificilul concurs EPSO în 2010, iar în momentul respectiv eram analist politic pentru Comisia Europeană, o poziție strict incompatibilă cu orice fel de implicare politică). Dar că de prea multe ori, simt că de fapt implicarea politică nu e o alegere, ci o necesitate. Cum am ajuns aici?
Bacalaureat şi morală
M-am născut în 1985, într-un oraş mic, la fel ca oricare alt oraş mic din România. Comunismul a picat înainte să intru la școală, dar în afara dispariției pozelor lui Ceaușescu din manuale şi de pe pereții sălilor de clasă, multe nu se schimbaseră. Schimbarea s-a produs când am intrat la liceu: am fost prima generație care a avut manuale alternative şi, împreună cu profesoara de istorie şi alţi colegi de clasă am fondat primul club de dezbateri academice din Brad. Tema primei dezbateri la care am participat era „Locul femeii este la cratiță”. În clasa a-11-a, când am făcut parte din echipa României la o competiție internațională, ajunsesem la tematici precum „Statele lumii ar trebui să sprijine Tribunalul Penal Internațional”.
La nivel personal două episoade mi-au marcat relația cu politica în timpul liceului: la începutul anilor 1990 tata s-a înscris în PNŢCD şi, încet-încet, a avansat în filiala județeană a partidului, astfel încât la alegerile din 2000 era cap de listă în județ pentru Camera Deputaților. Ce a urmat înfrângerii PNŢCD-ului a fost un episod pe care tata l-a povestit de suficiente ori încât să mă marcheze profund: marea majoritate a membrilor de partid au venit să îi ceară adeverințe că nu au fost vreodată în PNŢCD – era condiția să poată intra în PNL. Tata a ales să pună cap carierei politice şi a rămas în suflet cu o dezamăgire pe care nu a depăşit-o niciodată. Tot după 2000 şi schimbarea puterii politice, mama a fost pusă în faţa unei alegeri dificile: fie se înscrie în PSD şi îşi păstrează locul de Director al Departamentului de Finanțe Brad, câștigat prin concurs, fie îşi ia la revedere de la post. Părinții mei au decis să discute despre această decizie în familie, pentru că îşi doreau pentru mine şi sora mea să trăim într-o lume în care nu vom fi silite să facem compromisuri morale. Într-un final mama a rămas fidelă principiilor ei, iar conducătorii vremii au numit pe cineva nou pe postul ei, fără să organizeze un concurs. Pare o scenă din filmul Bacalaureat al lui Mungiu, dar este o filă din istoria generației mele – o generație crescută de niște părinți care au sperat că vom trăi într-o lume mult mai bună şi care, în fața evidenței schimbărilor mult prea lente din societatea românească au ajuns să ne împingă să studiem în străinătate şi să fie mândri cu posturile ocupate de copiii lor departe de casă …
Drumul către Bruxelles
Când am decis să urmez cursurile facultății de științe politice din cadrul Universității București am făcut-o pentru că pasiunea mea pentru dezbaterile academice m-a împins către o facultate cu profil multi-disciplinar, care să mă ajute să înțeleg societatea în ansamblul ei. Nici un moment nu mi-a trecut prin cap să intru în politică. Politica era un obiect de studiu şi atât, iar între textele de teorie politică, istoria relațiilor internaționale, sociologie sau politică comparată şi nivelul dezbaterii politice din România era un hău. În 2007, pe măsură ce ceasul din Piaţa Universității arăta zilele care se scurgeau, aducându-ne din ce în ce mai aproape de aderarea la Uniunea Europeană, eu îmi pregăteam dosarul de admitere pentru un master în Afaceri Europene la una dintre cele mai prestigioase facultăți de științe politice din Europa, Sciences Po Paris. Am fost admisă. Visul meu era să ajung la Bruxelles. Am ajuns să mă pregătesc pentru concursul EPSO, cu aceeași disciplină cu care am învățat de la părinții mei să mă pregătesc pentru orice. Un an mai târziu, am reușit să trec concursul. Am început parcursul în instituțiile europene pe poziția de consilier politic, iar din 2015 am devenit funcționar.
Să fii în politică e ceva murdar
Ca tânără profesionistă eram cu adevărat mândră de jobul meu – nu îmi venea să cred ce șansă incredibilă mi s-a dat: aceea de a lucra în Parlamentul European, inima vie a democrației europene. Să văd cum se face politică la nivel înalt şi cum se pot armoniza atât de multe opinii politice într-un tot unitar. Tot în primul an de lucru în Parlament am fondat împreună cu patru buni prieteni asociația Europuls, prin care ne-am propus să aducem cât de mult putem din dezbaterile europene în România şi invers, să transmitem cum se văd propunerile europene la Bucureşti, Cluj sau Iaşi. Am fost co-optată ca cel mai tânăr membru al Grupului Federalist Spinelli, lansat de Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn Bendit şi care lupta pentru adâncirea integrării europene.
Dar, de fiecare dată când mă întorceam acasă, în România, era ca şi când pășeam pe altă planetă. Prietenii şi cunoștințele mele nu îmi împărtășeau entuziasmul. Apropierea de politică (fie ea şi politica europeană) era un lucru murdar. De multe ori argumentele mele despre importanța politicii pentru viața noastră răsunau în gol. Era 2010, aveam 25 de ani şi atunci am simțit pentru prima dată că generația mea are datoria să schimbe lucrurile în România. Că nu e o opțiune să stai pe margine şi să critici fără să încerci să faci ceva. Pentru că acesta este doar drumul ușor: dacă nu te implici în politică şi nu te expui, nu vei face greșeli, nu vei fi atacat, dar nici nu vei schimba lucrurile în bine.
#Rezist: avem alegerea de a nu ne implica?
Încet ceva a început să se schimbe şi în atitudinea prietenilor mei. Au fost încântați de inițiativele pe care le-am avut cu Europuls, în special forumul anual Eurosfat. Apoi au urmat marile valuri de proteste, iar oamenii din generația mea s-au mobilizat progresiv şi au asumat păreri politice. Protestul pentru Roşia Montană a arătat pentru prima data oamenilor din generația mea că prin perseverență pot influenţa deciziile politice. Protestul de la Colectiv a fost momentul în care ideea de generație s-a coagulat, şi am început să simțim că suntem mai mulți decât credeam până atunci. Îmi doream din ce în ce mai mult să mă întorc în România. În Octombrie 2016 am început să lucrez la Reprezentanța Comisiei Europene, fiind responsabilă de raportarea politică către Președintele Comisiei Europene şi colegiul comisarilor europeni.
Îmi aduc aminte perfect noaptea OUG13: în seara respectivă mi-am rupt mâna alunecând pe gheață în drumul de la lucru spre casă şi de la durerea surdă din braț stăteam amorțită în pat când soțul meu s-a ridicat de lângă mine şi a ieșit fără să ezite la protest. Oamenii nu mai voiau să accepte sfidarea unor politicieni aroganți, preocupați doar de binele propriu. Energia din societate era uriașă. Mulţi şi-ar fi dorit atunci ca Bruxelles-ul să reacționeze mai puternic, dar adevărul este că iarna lui 2017 a fost momentul în care o generație, generație mea, şi-a luat destinul în mâini şi a decis că nu îi mai lasă pe alţii să decidă pentru ea. 2017 a fost momentul maturității noastre politice, în care am reuşit să ne apărăm interesele singuri. De la mișcarea #Rezist şi până la apariția şi dezvoltarea partidelor de generație nouă, USR şi PLUS, nu mai era decât un pas.
Nevoia de rezilienţă
Trei ani mai târziu mi-am încheiat misiunea în România şi m-am întors la Bruxelles. Ultimele luni la Bucureşti fuseseră unele dificile, eram în concediu de maternitate şi făceam slalom cu căruciorul între gropi, mormane de gunoaie şi mașinile care ocupau trotuarul în întregime. Lipsa creșelor, aşa cum le ştiam de la primul copil pe care îl avusesem la Bruxelles, mi s-a părut o nedreptate pentru mamele care vor să se întoarcă la lucru şi s-au adăugat la lista lucrurilor pe care mi-aş dori să le schimb în România. Nu întâmplător printre primele proiecte în care m-am investit de la intrarea în politică este cel de promovare al femeilor în politică şi al egalităţii de şanse.
La Bruxelles lucram în Parlamentul European în echipa noului său Președinte – italianul David Sassoli. Părea un succes profesional, dar emoţional simțeam că nu acela era locul meu şi că nu puteam lăsa definitiv în spate România. Primul pas a fost să mă înscriu în PLUS, partidul cel mai apropiat de valorile mele şi care poate avea împreună cu USR o contribuție atât de majoră pe scena politică din România – contribuția unui partid de centru, care poate încuraja un dialog politic orientat spre nevoile oamenilor. Mă regăsesc colegă în USR-PLUS cu foarte mulţi prieteni şi oameni dragi. Am întâlnit deja prin intermediul partidului oameni extraordinari, pe care i-am admirat din prima. Dincolo de oameni, mă simt mai ales bine să pot să îmi asum pentru prima dată pe deplin niște convingeri politice ferme: acelea în libertatea individuală ca valoare absolută atât pe plan economic, cât şi pe plan social. Cred în demnitatea umană şi în faptul că politica trebuie făcută pentru oameni. Cred că politicienii trebuie să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Cred în democrație şi toleranță. Cred în nevoia absolută de dialog. Cred că nu există două Românii, ci doar una singură şi că dacă lăsăm ura deoparte, vom fi cu toții mai bogați. Cred în continuare că locul femeii nu este la cratiță şi că trebuie să promovăm mai mult vocea femeilor în politică. România s-a aflat mereu la intersecția mai multor culturi politice: este alegerea noastră dacă vrem să ne balcanizăm sau să ne europenizăm.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
