*NFT înseamnă non-fungible token. Acel token, care nu poate fi replicat, îi dă posesorului valoarea digitală.
Foarte pe scurt:
- Încep să apară NFT made in Romania
- NFT posibil să susțină criptomonedele și invers
- Pe lângă platformele de licitații, încep să apară galerii de artă speciale dedicate fenomenului
- O aplicație asemănătoare cu ideea de operă NFT ce a fost retrasă de Apple în 2008
- Cum controlează unele galerii de artă prețul operelor
Recent cântăreața româncă Delia a lansat și ea unele (două variante odată cu o nouă melodie – conține și câteva lucruri fizice, deci nu e doar NFT), iar mai nou un festival de muzică de la noi (Untold) a anunțat că va face același lucru (ar fi vorba de niște cărți de tarot). În timp ce unii dintre noi nu înțelegem de ce am deține un NFT, fenomenul ia avânt.
Pare că piața criptomonedelor are de câștigat, că pot fi folosite pentru achiziția de diferite bunuri digitale. Practic, criptomonedele devin mai importante.
Galeriile de artă pot profita de fenomen, împingând lucrările propriilor artiști în față. Despre cum funcționează galeriile și cum mențin prețurile ridicate s-a scris mult în trecut (În ultima parte a textului aveți pe scurt). Rămâne de văzut dacă se poate replica fenomenul și în lumea cripto.
Vor putea funcționa NFT-urile astea ca un soi de monedă? Nimic nu e imposibil. Dacă s-ar realiza schimbul printr-o galerie, atunci e clar că da. Vom vedea cum va evolua fenomenul.
(Ca o paralelă, într-un film era descris un proces de spălare de bani. Practic, unii dădeau cadouri (opere de artă) pentru politicieni, care puteau fi răscumpărate printr-o galerie, la un moment dat, dacă doreau asta).
Casele de licitații s-au mișcat mai repede în privința NFT. Probabil cel mai cunoscut caz este Christie’s care a vândut un NFT pentru suma de 69,3 milioane de dolari. Este vorba despre „Everydays: the First 5000 Days” – un colaj de 5000 de fotografii realizat de artistul digital Mike Winkelmann, cunoscut sub pseudonimul Beeple.
Bineînțeles, unii deja au anunțat crearea de galerii speciale.
Mulți spun că este o bulă. Nu este exclus: timpul ne va arăta. Acum e la început și toți se uită acolo. Combinația cripto – NFT este cea care atrage atenția.
O poveste amuzantă cu iz de NFT
În 2008, un developer a făcut o aplicație pentru iPhone. S-a gândit că ar face bani cu ea și, în același timp, va fi amuzant. A făcut o aplicație care nu făcea nimic, dar a pus un preț absurd de mare: cel mai mare din app store la vremea aia, conform cărții Priceonomics.
Aplicația „I Am Rich” avea un preț de 999.99 dolari. Era practic o pictogramă roșie strălucitoare. A avea acel rubin pe ecran, era clar că trebuie să-ți permiți să plătești 1000 dolari pentru acel lucru nefolositor.
Intenția a fost să creeze ceva dorit de multă lume din cauza prețului. Pe 5 august 2008 a apărut în app store.
Scria la descriere că este o operă de artă, iar după ce atingeai, o mantra secretă apărea care scria despre faptul că o rămâi bogat, sănătos și vei avea succes.
În câteva ore, 8 persoane au cumpărat aplicația. 5 în SUA, unul în Germania și altul în Franța. Cel care a creat aplicația a eșuat pentru că nu a fost cumpărată de persoane care erau bogate și voiau să se laude, ci de oameni curioși care au crezut că e o glumă.
Unul dintre ei a făcut un review în care se plângea că e o înșelătorie. După nici o zi, Apple a scos aplicația fără nicio explicație.
Apple a dat banii înapoi către doi din cei care au cumpărat.
Multe persoane i-au trimis e-mail-uri în care i-au spus că doresc aplicația și că nu au o problemă să cheltuiască banii.
În următorul an, el a lansat „I Am Rich LE”, o versiune mai ieftină, la prețul de 9,99 dolari. Pentru că Apple are o politică cu privire la faptul că o aplicație trebuie să conțină „un conținut care poate fi definit”, acum are inclus un calculator și faimoasa mantra.
Noile comentarii îl roagă pe developer să facă aplicația așa cum a intenționat inițial. I Am Rich LE se găsește și astăzi în app store.
Cum controlează unele galerii de artă prețul operelor fizice
Răspunde pe această temă cartea Priceonomics.
Conform sursei citate:
Această piață este controlată de galeriile de artă și de dealeri care sunt disciplinați în a ține prețurile predictibile și sunt legate de prestigiul galeriilor care vând operele artiștilor. Practic, galeriile și dealerii decid ce artă este bună și ce este scump. Așa se transformă artiștii în branduri.
Conform Priceonomics, când întrebi în cadrul industriei despre prețurile artei, ei spun că totul este legat de cerere și ofertă „Este o piață ca oricare alta”, auzim din nou și din nou. Totuși, nu este chiar așa. Atunci când cumpără bunuri de lux, clienții se uită la preț și calitate. Acest lucru este valabil mai ales în piața artelor plastice, unde diversitatea ofertelor și capriciile gustului fac să fie greu de realizat valoarea, mai ales că este vorba și de calitatea mărcii.
Nu se vând tablouri aplicând reduceri, altfel ar fi un semn că artistul este supraapreciat. (Excepțiile sunt doar pentru unii colecționari cu vechime și muzee)
Ca rezultat, galeriile de artă exercită control asupra prețurilor, precum Allison Schranger descria în Quartz „că ar fi ilegal în alte industrii”. În acest fel, operele artiștilor au parte de expunere.
Majoritatea noilor opere sunt vândute la galeriile de artă, iar artiștii, în general, le vând printr-o singură galerie, ceea ce înseamnă că un artist ia un comision la fiecare vânzare. Galeriile își folosesc poziția precum o conductă pentru noile opere de artă în sensul menținerii stabile a prețului, fără de care ar fi prea riscant pentru milionari să arunce bani mulți.
Galeriile fac asta refuzând să scadă prețurile operelor de artă. Acestea au propria reputație. Pentru a proteja prestigiul propriu și al artiștilor, preferă să renunțe la unii artiști care nu se vând decât să reducă prețul.
Dacă s-au vândut opere, galeriile mențin controlul prețurilor având o legătură strânsă cu clienții care și-ar vinde opera tot în acea galerie la prețul inițial. Dacă colecționarul, care în general are drepturi preferențiale, decide să vândă pe o piață secundară, atunci galeria nu le va mai vinde nimic. Deci, revânzarea trebuie să treacă prin galerie.
Licitațiile reprezintă o amenințare pentru acest sistem pentru că slăbesc controlul prețurilor și comisioanelor. Se crede că atunci când o operă ajunge pe piața secundară, galeriile participă la licitații și, dacă este necesar, licitează pentru a se sigură că prețul nu cade.
Mai multe detalii în:
Cartea: „Priceonomics: Everything is bullshit”, de Alex Mayyasi, Rohin Dhar și Zachary Crockett
și
High-end art is one of the most manipulated markets in the world
