- Articol de Sir Christopher Meyer (fost ambasador britanic în SUA și Germania)
Discursul de marți seară al președintelui Biden către poporul american a reprezentat cea mai cuprinzătoare justificare de până acum a retragerii din Afganistan – o retragere însoțită de haos, vărsare de sânge și de abandonarea a tone de echipament militar în mâinile inamicului. Însă așa arată tabloul unei înfrângeri.
Probabil că discursul lui nu i-a satisfăcut pe cei care pun la îndoială înțelepciunea adoptării unui termen-limită, care a predat inițiativa inamicului, sau a folosirii acordului de mântuială încheiat de Donald Trump în 2020 cu talibanii drept bază a retragerii. Nu-i va fi satisfăcut nici pe cei care se întreabă de ce a fost abandonată atât de timpuriu marea bază militară de la Bagram și aerodromul ei. Și cu siguranță nu a satisfăcut nici guvernul britanic și aliații din NATO, care au stat umăr la umăr alături de America în momentul ei de agonie de după atentatele din 11 septembrie 2001, când SUA au invocat Articolul 5 al tratatului NATO, care stipulează că atacul împotriva unui membru constituie un atac împotriva tuturor membrilor alianței.
Discursul lui Biden nu a conținut nici măcar un cuvânt de apreciere pentru sacrificiile făcute de Regatul Unit și de alți aliați din NATO în Afganistan. În unilateralismul său egoist, Biden nu e cu nimic mai bun decât Trump. În unele privințe e chiar mai rău. S-a cam terminat cu Articolul 5 în calitate de „angajament sacru”, după cum îl califica Biden în iunie. Și s-a cam terminat cu așa-zisa relație specială, ridicată în slăvi de secretarul de stat Tony Blinken cu ocazia primei sale vizite la Londra.
Și totuși, Biden ne-a făcut o favoare. Politica externă funcționează cel mai bine atunci când, dezbărată de iluzii și retorică pompoasă, se bazează pe calcule pragmatice urmărind interesul național. Semnificația reală a cuvintelor rostite marți de Biden constă în aparenta admitere a acestor adevăruri elementare. Există acolo chiar și primele indicii în privința unei Doctrine Biden care, dacă va fi implementată, va marca o ruptură radicală de trecut.
Pax Americana, denumită uneori cu evlavie „sistemul bazat pe reguli al ordinii internaționale”, a prevalat în epoca postbelică. Acum ea începe să se fisureze, mai presus de toate sub impactul competitiv al Chinei. Pe parcursul îndelungatei dominații americane a scenei internaționale, președinții, deopotrivă democrați și republicani, au considerat că e de datoria Americii să răspândească democrația și valorile de tip occidental în întreaga lume.
Cândva George W. Bush a încercat să-mi țină un mic discurs de acest fel. În esență, nu era deloc diferit de faimosul discurs inaugural ținut de John F. Kennedy în 1961.
Credința trufașă că valorile occidentale ar trebui aplicate universal a fost cea care a dus la ideea nebunească de nation-building [„construcția” unei identități naționale prin intermediul puterii statului – n.trad.] și la dezastrul umilitor din Afganistan. O expediție punitivă împotriva Al-Qaeda în 2001 era de înțeles; dar să încerci să reconstruiești o țară din temelii, mergând împotriva curentului istoriei, culturii și religiei, în numele democrației occidentale și al drepturilor omului, era un lucru sortit eșecului de la bun început.
Noi, britanicii, ar fi trebuit să știm acest lucru, dacă ne-am fi deranjat să ne studiem propria istorie. Am intervenit în Afganistan de două ori în secolul 19 și o dată în secolul 20. Nici una dintre acele intervenții nu s-a încheiat cu bine, nici una nu a adus vreun beneficiu de durată Regatului și nici una nu a schimbat Afganistanul.
Un veteran al Primului Război Afgan avertiza în ajunul celui de-al doilea: „S-a ridicat o nouă generație care, în loc să profite de pe urma lecțiilor solemne ale trecutului, e dispusă și nerăbdătoare să ne amestece în treburile acelei țări turbulente și nefericite […] O reușită acum, oricât de izbutită din punct de vedere militar, se va dovedi negreșit a fi zadarnică din punct de vedere politic”.
Într-o corespondență din 1898 din regiunea în care se află astăzi granița dintre Afganistan și Pakistan, un tânăr cavalerist și jurnalist la Daily Telegraph pe nume Winston Churchill explica „enigma frontierei”: poți să-i supui și să-i dezarmezi pe paștunii din provincia Helmand – străbunii talibanilor de astăzi -, dar nu vei putea niciodată să-i înfrângi. „Fanatismul lor rămâne de nezdruncinat.”
La acestea putem adăuga intervenția sovietică eșuată din 1979-1989 și propria experiență a Americii. Biden pare a-și fi însușit aceste lecții. El a anunțat poporul american că: „Decizia privind Afganistanul nu se referă doar la Afganistan. Se referă la a pune capăt unei epoci a marilor operațiuni militare vizând transformarea altor țări”. Cu alte cuvinte, America a renunțat să mai facă nation-building din spatele puștii. E o repudiere implicită a multora dintre predecesorii săi. E o validare a faimosului dicton atribuit strategului prusac de secol 19 Carl von Clausewitz, conform căruia războiul nu este decât o extensie a politicii prin alte mijloace.
Nu vorbim aici de izolaționism. Este o doctrină menită a armoniza intervențiile externe cu interesele americane și cu obiective realizabile, cum ar fi pedepsirea unor acte teroriste. Numai timpul ne va lămuri cum va opta Biden s-o aplice într-un sens mai general. Și ar putea începe prin a-l trimite pe Tony Blinken dincolo de Atlantic pentru a discuta cu niște aliați plini de vânătăi despre ce presupune efectiv noua direcție a politicii externe americane.
