Când alegerile de duminică îl vor identifica pe succesorul Angelei Merkel, acea persoană va fi primul ocupant nou al celei mai influente funcții alese din Europa din ultimii 16 ani. Chiar și simpla schimbare a conducerii va fi un șoc pentru întregul continent. Germania este cea mai avansată putere economică din UE (deși Franța se consideră egalul ei din punct de vedere politic).
O diplomație inconfortabilă în zona euro
Această putere a fost folosită în general cu considerație față de interesele europene. Sau, mai bine spus, cele două interese au fost contopite. O cultură a ispășirii pentru trecut a făcut ca Germania să fie în mod special dedicată misiunii fondatoare a UE – pace și prosperitate prin intermediul integrării transfrontaliere. Pentru țările mai mici ale continentului acea integrare a fost resimțită uneori ca având loc în termenii dictați de Berlin, mai ales când vine vorba de austeritatea bugetară. Solidaritatea europeană este cheia politicii externe germane, însă aversiunea față de datoria publică e crezul ei economic sacru. Ceea ce a însemnat și o diplomație inconfortabilă în zona euro.
Tensiunile pricinuite de transferurile fiscale izbucnesc ori de câte ori conversația se abate spre stabilitatea economică a UE, însă amenințarea mai subtilă o constituie ascensiunea naționalismului iliberal, care riscă să transforme într-o bătaie de joc idealurile fondatoare ale blocului. Acest fapt este prezentat uneori drept o problemă specifică a fostelor state comuniste (Ungaria și Polonia fiind cei mai mari `delincvenți`). Însă retorica xenofobă a ajuns treptat ceva uzual în aproape toate democrațiile europene.
Cum tensiunile interne îi pun la încercare solidaritatea, Uniunii îi este dificil să se concentreze pe exterior, cu toate că provocările globale sunt chiar mai grave. Afrontul resimțit de Franța când a fost ignorată la constituirea unui nou pact de securitate între SUA, Marea Britanie și Australia nu reprezintă doar o iritare neglijabilă. Ea denotă insecuritate strategică și revigorează deja dezbateri despre necesitatea autonomiei militare a Europei. Acest subiect atinge și sensibilitățile istorice din jurul puterii germane.
O moștenire ambiguă, care îi lasă succesorului probleme din belșug
E una dintre multele probleme spinoase pe care Angela Merkel le-a evitat în lunga ei ședere în centrul diplomației europene. În ultimul deceniu UE a fost lovită de crizele zonei euro și migrației, dar și de Brexit și de președinția lui Trump. O carte publicată recent de universitarii Jens Steffek și Leonie Holthaus, intitulată „Prusacii, naziștii și aparatcikii păcii” [„Prussians, Nazis and Peaceniks”], evidențiază dilema de care s-a lovit Germania, presată să-și asume un „rol internațional de conducere” deși nu-și dorește neapărat unul.
Pentru a beneficia de încredere în interiorul UE, Berlinul trebuie să gestioneze nepotrivirea dintre așteptările interne și externe referitoare la politica externă germană. Până acum nu s-a făcut prea mult pentru ameliorarea tensiunii dintre electoratul german introvertit și puterea tot mai mare a Germaniei. Evitarea alegerilor dificile s-ar putea dovedi a fi moștenirea definitorie a doamnei Merkel. Ceea ce nu trebuie să fie neapărat un defect. UE a sfidat multe prognoze ce-i prevesteau eșecul. Subestimarea adaptabilității UE de către criticii ei este ceva uzual, de obicei pentru că ei îi diagnostichează în mod eronat progresul lent drept stagnare ori declin. Distincția poate fi dificil de sesizat, iar Angela Merkel a pășit cu mare iscusință pe linia fină care le demarcă.
Reputația ei de pragmatistă metodică ar trebui interpretată în contextul convingerilor cărora li s-a aplicat respectivul pragmatism. În UE acest lucru a însemnat uneori un zel de a proteja stabilitatea instituțională (și conservatorismul fiscal) în detrimentul flexibilității și adaptării la circumstanțe. Dacă 27 de țări vor să acționeze precum una, ele nu o pot face și rapid. Dar a înceta să acționezi complet presupune riscul de a fi depășit de evenimentele globale. Urgența climatică cere transformări economice radicale și rapide, un lucru nefiresc pentru UE.
În orice caz, epoca Merkel a fost un triumf al neutralizării crizelor, cu toate că ele nu au fost tocmai soluționate. Având în vedere amploarea acestor provocări, amânarea echivalează cu reușita, dar este totuși o moștenire ambiguă care îi lasă succesorului probleme din belșug și lasă totodată fără răspuns întrebări existențiale privitoare la viitorul UE.
