Pe de-o parte, actorii, nu știu acum, dar, în general, în școli canto canci, dans nimic, deci nu mișcare scenică gândită de unii și de alții și intitulată pompos dans/coregrafie pentru a intra în programa facultății și a înființa o nouă catedră. Nici nu e de mirare că legendara Miriam Răducanu a renunțat la catedră, la scurt timp după ce fusese chemată să țină cursuri de dans, de filosofia a dansului aș adăuga eu, pentru că, Miriam Răducanu este dansul însuși, când cei care habar n-aveau îi spuneau ce să facă (lumea va zice că a trecut mult timp de-atunci și lucrurile s-au schimbat. Nu, nu s-au schimbat, eu încă mă distrez de canalul YT al universității, ceea ce vă doresc și dvs. că e gratis, cu ”teatru fizic”, hello!?). Și-atunci, ca să pui un musical în scenă, trebuie să găsești actorii cu voce și să-i înveți să cânte și să danseze sau să găsești cântăreți pe care să-i înveți actorie și dans. Practic, niște mini-școli la locul de muncă. Dar dacă ar fi numai atât, tot ar fi bine. Mai este și problema fizică, a recuperării, a respirației corecte. Iar astea sînt lucruri care se întrețin permanent și profesionist. Alți bani, altă distracție. Iar când vorbim de dans e valabil pentru toți, Balet, Dans Contemporan, orice, din cauza lipsei continuității, de care, probabil, nici nu-și dau seama, toată această formă artistică, la noi pare flască și îmbătrânită.
Pentru cei pasionați de balet, acest lucru a fost copios relevat de baletul de la Opera națională din București. Până la venirea lui Kobborg, baletul decăzuse la un nivel inimaginabil, dansatorii cădeau pe scenă, reprezentații fără vlagă (abia dacă strângeau suta de spectatori), ce să mai vorbim de strălucire (o excepție, două, „Tango.Radio and Juliet sau „Falling Angels”). La vremea respectivă, singura viziune a șefilor de a revitaliza baletul era să mai reîmprospăteze trupa cu străini, de parcă ar fi crescut ceva pe unde călcau ei. Abordare superficială, departe de adevăratele cauze și care, în final, ducea la același rezultat. Kobborg a ridicat pregătirea la nivel profesionist, a schimbat ambientul, podelele și un program susținut de repetiții coregrafice și sportive, a adus personal, paturi de masaj, echipament de încălzire, personal calificat etc. În scurt timp, miraculos, în aceleași spectacole, fața baletului s-a schimbat cu o sută optzeci de grade. Bine, acum s-au întors de unde a plecat. Pe de altă parte, tocmai din cauza ”grelei moșteniri”, mai exact a lipsei moștenirii, publicul trece musicalul la genul ”ușor”, indiferent de conținut, un program de divertisment ca la teatrul de revistă sau operetă sau o variantă muzicală a teatrului bulevardier care ne-a invadat. Dar astăzi, subiectele musicalurilor pot fi veritabile drame, ca la operă, iar muzica este cu mult mai complexă decât la cunoscutele operete. Fuzionează multiple genuri, jazz, rock, gospel, pop etc. Și, desigur, e urât să o spun, dar cred că mai e o piedică, lungimea spectacolelor. Musicalurile sînt mai lungi decât piesele de teatru, ca să nu mai vorbesc de valul de one act shows de până într-o oră. Oamenii s-au dezvățat mai să stea concentrați un timp îndelungat. În plus, e cu mult mai multă emoție atunci când vine și muzica la pachet. Greu de dus dacă nu ai inima deschisă, antrenată să absoarbă atâtea trăiri simultan. Văd că și pe la concerte sau operă mai pleacă destui la pauză. Nu comentez preferințele artistice, poate oamenilor nu le place montarea, interpretarea, știu și eu. Eu, însă, dacă nu mi place ceva, nu aștept pauza, nu recomand, dar nici nu mă pot abține, mai ales că dacă stau până la final, sigur dau cu huo. Cu alte cuvinte, fiecare dintre părți se împiedică de ceva. Acum, nici chiar eu, o pasionată a musicalului, nu mă așteptam ca după 31 de ani să se ajungă ca afară!(ok, mergi și le vezi afară), unde, practic, un singur titlu se joacă neîntrerupt ani de zile, în fiecare zi, iar în unele zile și de două ori pe zi. Mulți vor invoca diferențele demografice, plus, la Londra și New York sînt și mulți turiști. Dar nu, lucrurile nu stau așa. Nu investești, nu ai.
Au tot existat încercări, fie cu teatru dans, teatru – muzical (coloane sonore și cântece originale interpretate live de soliști sau actori), fie chiar musicaluri, un titlu la două-cinci- șapte stagiuni. Nu se poate crea masă critică așa. Mi-aduc aminte că Beatrice Rancea s-a aventurat chiar din anii 90. La Odeon, a pus „Opera de trei parale”. Cu viteza melcului, era clar că nu ieșea soarele pe strada musicalului. În 2006, venirea lui Răzvan Ioan Dincă la conducerea TNO, ulterior adăugat și M(usical), „Ion Dacian”, aducea o rază de lumină. Se părea că va însemna aducerea musicalului, ca gen, în rândul lumii. Și era și cadrul, un teatru dedicat. Acțiunea a fost întârziată de un incendiu. S-a construit un nou sediu, stil cozy-industrial, pare-se singurul teatru construit după 1989 (în ton cu autostrăzile). Dar chiar înainte, a fost montat prima dată „Cabaret” de John Kander, versuri Fred Ebb, „Romeo și Julieta” de Gérard Presgurvic; „Rebecca” de Michael Kunze și Sylvester Levay; „Fantoma de la Operă” de Andrew Lloyd Weber, versuri Charles Hart etc. Lesne de anticipat, ca orice minune a ținut trei zile. Da, sînt mai mulți cei care nu pot să facă decât cei care pot, și-atunci, se aplică tactica turmei mediocre, scăpăm de cei care pot, oricum, scopul scuză mijloacele. Și ne-am întors de unde am plecat. În București și în țară există prezențe timide de musical în repertorii și funcție de posibilități (Național, Mic, Evreiesc, Bulandra, Nottara etc), iar în partea de vest a țării, Timișoara și Oradea par mai active, probabil, influențate de unguri unde musicalul a învins deja (să fim corecți, mai toate artele au învins la ei). Au tot existat inițiative private, aș aminti doar marele succes „Mamma Mia”, numai că, musicalurile ca și piesele de teatru nu sînt de văzut în săli ca Sala Palatului pentru că se pierde experiența. Resursele umane sînt limitate, chiar cine n-a văzut un musical, dar a văzut afișele lor, și-a dat seama că anumite nume se tot repetă. Nu știu, e preferința producătorilor, e mai facil să lucrezi cu cei care deja știu despre ce e vorba? Cu toate că, casting-urile de demult de la TNOM au lansat nume noi care au confirmat. Dar, la noi, pare că e mai ieftin să iei staruri de-a gata, și așa judecând, probabil, și-ar permite să aducă și din străinătate. Și să ne întoarcem pe Broadwayul nostru unde, anul acesta au fost două premiere de musical, chiar dezmăț.
„Next To Normal” –(a)normal- de Tom Kitt, dramaturgie și versuri Brian Yorkey- Teatrul Național de Operă și Musical „Ion Dacian”
Totul este perfect și nimic real. Rock-musical pus în scenă în premieră națională. Este produsul noii generații de compozitori americani, având premiera off Broadway în 2008, iar în 2009 pe Broadway când câștigă și 3 premii Tony pentru muzică, orchestrație și cea mai bună actriță în rol principal. În 2010, Brian Yorkey (colaborator a lui Sting pentru musicalul ”The Last Ship”) și Tom Kitt câștigă premiul Pulitzer pentru dramaturgie. Musicalul se înscrie în tendința veristă a Broadway-ului începută cu mulți-mulți ani în urmă. Evident, cei doi sînt total necunoscuți pe la noi, dar, în fapt, sînt niște somități în lumea lor. Tom Kitt nu este numai compozitor de succes, dar este și un orchestrator foarte solicitat. Ultima dintre realizări este aranjamentul muzical și orchestrația pentru un alt hit de pe Broadway -”Jagged Little Pill”, muzică și versuri Alanis Morissette, dramaturgie Diablo Cody și, nu în ultimul rând, coregrafia Sidi Larbi Cherkaoui, sau, ca să fie mai pe înțelesul tuturor, numai zeități din fiecare ramură artistică. Cuplul a avut un musical nou lansat în octombrie ”The Visitor”, iar Kitt va semna muzica și pentru premiera din decembrie, ”Flying Over Sunset”.
(a)Normal. Este o poveste complexă, un subiect provocator, despre o boală mintală și o familie, familia Goodman. Aparent o familie normală, banală. Pe măsură ce acțiunea se derulează, toate secretele acesteia se dezvăluie. Dar și asta ar fi, într-un fel, normal. O soție/mamă, Diana, frumoasă, inteligentă, care brusc intră în inexplicabile crize pentru că suferă de depresie și tulburare bipolară. O tulburare cu care poți trăi, dar care îți blochează activitățile normale ale vieții. Catherina Zeta-Jones, dintre numele faimoase, a fost nevoită să renunțe la cariera artistică din cauza unor asemenea probleme. Soțul, Dan, este o persoană calmă, caldă, dar cu rezervorul emoțional golit. Fiul, Gabe, un mămos, vesel, inteligent, dar este doar o nălucire, el fiind mort de când avea opt luni. Este personajul care face legătura dintre cele două lumi. Fiica, Natalie, este o adolescentă în căutarea perfecțiunii, și ea pe cale de a claca și Henry, colegul de școală a lui Natalie, muzician, este un romantic, un filozof. Și, normal, și un doctor, Doctorul Madden. Subiectul urmărește lupta pentru supraviețuire a acestei familii în încercarea de a-și ajuta mama să lupte cu repercusiunile bolii care le face viața un calvar, determinând o atmosferă de angoasă generalizată, chiar durere. O partitură cu melodii excepționale care te urmăresc mult timp după ce pleci din sala de spectacol. Stilul muzical-Rock-Rockish- este diferit de clasicul sound pe care îl știm.
Debutul erei a fost marcat ”Your Own Thing” (1968) inspirat de „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare, un instant hit, apărut aproape simultan cu mult mai celebrul ”Hair”.
Începuse deja era rock, rock-opera. „Jesus Christ Superstar” (1971), muzica de Andrew Lloyd Webber, versuri Tim Rice, avea să consacre definitiv noul stil muzical. Interpretarea muzicii este excepțională, coagulând perfect sound-urile metalice, uneori chiar dure, de pe grif cu pasaje de vioară care îți sfâșie inima și îți eliberează lacrimile. Band-ul, ca o surpriză finală, este predominant feminin, cumva, ar fi trebuit să-mi dau seama pentru că era mult prea mult fior în fiecare notă muzicală. Despre dramaturgie. Nu este doar simplă piesă de teatru. Fuziunea versuri muzică e fabuloasă. Atmosfera este electrizantă, dar nu în sensul strict dat de adrenalină, muzica e secretul care te ține în subiect și îmbogățește complexitatea personajelor. Versurile sînt calde, aducând multă frumusețe și sensibilitate. Este un scenariu inteligent, cu multă substanță, cu pastile de umor rafinat, perfect punctat, cu evoluție solidă. Regia este semnată de Victor Bucur. Nu e cunoscut, e la început de drum. E cunoscut însă ca solist de musical. Debutul este, însă, mai mult decât perfect. Probabil, reușita o datorează și trecutului interpretativ. A bifat la toate capitolele. Personaje bine construite, ritm, intrigă punctată coerent, echilibru vizual și audio, construcția universului teatral complex, veridic, atractiv. Nu zic că e un lucru rar, dar în cazul unui musical e mai complicat. Scenografia Cristi Marin. Un set up deștept și enorm de eficient. Iar ritmul, intensitatea, în afara interpretării, coregrafiilor smart- minimaliste și mișcarea scenică este inteligent ghidată și de light design. Costumația ține să neutralizeze timpul, în sensul că, totuși, trebuie să acceptăm că bolile psihice, cronice sau temporare, nu țin cont de data istorică sau poziția socială, însă ne comunică foarte bine că familia este din zona middle class, conservatoare.
Partea cea mai grea revenea interpreților. Distribuția este dominată de Adrian Nour în rolul lui Dan, adică, de neuitata Fantomă din „Fantoma de la Operă”, o adevărată plăcere să îl revezi pe scenă în musical. Vocea plină, interpretarea sensibilă, duetele și ansamblurile bine temperate, pentru că, dacă nu s-ar controla, vocea sa ar acoperi totul. Așa, din contră, le conduce ca un dirijor. Multă subtilitate și diversitate în fiecare scenă, în fiecare gest. Un registru impresionant, de la soțul optimist și devotat, la tatăl deznădăjduit și omul doborât de durere. Anca Florescu este Diana, soția lui Dan. De presupus cel mai greu rol, pe care îl interpretează foarte bine. Excepțional. Complexitatea și multitudinea stărilor prin care trece personajul sînt așa de bine redate, tensionate încât te țin cu spatele departe de spătarul scaunului. Știe să scoată în evidență faptul că este o femeie frumoasă, sexi, chiar o pacientă inteligentă, în ciuda aparențelor. Puține probleme apar pe partea vocală, partitura fiind mai spre mezzo-soprană, iar registru medii-joase îl coordonează mai dificil, motiv pentru care, uneori, e acoperită de orchestră. Sînt însă chestiuni reglabile. Năluca sa, fiul defunct Gabe, este interpretat de Lucian Ionescu. O voce tenorală, sound plăcut, mișcare dezinvoltă, este argintul viu de pe scenă. Natalie, perfecționista și nefericita, cel puțin pentru standardele sale, este interpretată de Sidonia Doica. Bine intrată în pielea personajului, vocea este cea care a mai trădat-o din când în când. Puțin prea rigidă, cu o cromatică doar în culorile principale, a compensat prin mimică, mișcare scenică, atitudine. Henry, the boy friend, Andrei Miercure. Exact tiparul romantic cu plete, deșirat, neglijent. Un rol mai mic, dar care îi dă prilejul să-și pună în valoare calitățile vocale. Poate că intrările au fost ușor nesigure. Doctorul Madden este interpretat de Catălin Petrescu. O umbră a Emcee ului din „Cabaret”, iar accentele baritonale nu l-au ajutat foarte tare. Dar ținând cont că partea sa muzicală e minoră, n-a distonat față de restul distribuției. Una peste alta, garantez că habar nu veți avea când trec cele aproape două ore jumate. Este un spectacol cuceritor de la prima vizionare la fel ca orice alt clasic. *N.B. spectacolul e făcut în sistem hibrid. Privat – stat. Ceea ce face realizarea și mai importantă, peste nivelul artistic excepțional.
„Cabaret” de John Kander, libret Joe Masterhoff, versuri Fred Ebb, la Teatrul Odeon Teatrul Odeon s-a poziționat de mai mult timp ca un teatru mai altfel și datorită directorilor săi Dabija, Lazăr, cei mai open mind din peisaj, în opinia mea, și fără resursele altora.
Este inimaginabil ca bugetul Odeon să fie cam la jumătatea celui al „Operei Comice pentru Copii”- practic un dublaj al programelor pentru copii al operei bucureștene, nemaipunând la socoteală că nici bogații nu-și permit astfel de instituții, și, doar cu puțin mai mult decât teatrul „Excelsior”, acel teatru care ar fi trebuit să devină pentru copii și tineret, un altul,- conform dorinței lui Ion Lucian-, dar a sfârșit prin a fi mai restrictiv la vârste decât orice alt teatru. Chiar și așa, au reușit să diversifice genurile de performance-uri, să aducă regizori care altfel, probabil, ar fi văzut Bucureștiul mai târziu sau deloc, deși s-au dovedit voci ale unor generații. Printre altele, Odeon a găzduit două evenimente de excepție (și pe gustul meu) pe vremea când altora, de la alte teatre, nu le-ar fi trecut prin cap s-o facă: „eXplore Dance Festival” și „Nopți Albe de Acordeon”, la care s-au adăugat tot felul de alte spectacole. Ba, există și un program de teatru-dans, program condus de Răzvan Mazilu, chiar regizorul musicalului noir-clasic „Cabaret”. În acest an se aniversează 55 de ani de când musicalul a văzut prima dată luminile rampei. Este, în continuare, unul dintre cele mai jucate musicaluri. Dar ce îl face totuși atât de iubit de spectatori și dorit de regizori? Superficial, s-ar putea răspunde că, artistic, toți se agață de umbra ultra-premiatului film a lui Bob Fosse cu Liza Minnelli. Dar și de la film au trecut alți 49 de ani. În plus, scenariul filmului e puternic deturnat de la original pentru că Fosse, culmea, un om de entertainment, până la urmă, a marșat foarte tare pe puternicele teme originale, anti-semitism, invazia nazismului/totalitarismului. Sau ca temă generală extincția umanității atunci când, doar dacă un pic nu ești atent, crezând că totul e frumos și însorit, de fapt, întunericul poate pogorî cu viteza luminii. Evident, a vrut să profite la maxim și de prezența Lizei alături de iconicul Joel Grey în rolul ”The Emcee”. Cadrul final a devenit iconic și este folosit și astăzi, uneori aiurea sau forțat, în a sugera că, sîntem cu toții co-autori la tot ce se întâmplă -războaie, pandemii, regimuri totalitare, foamete, distrugerea naturii etc.
La inițiativa geniului de pe Broadway, Harold Prince (decedat în 2019, nu un ”prinț” ci chiar Regele musicalurilor), Joe Masteroff scrie adaptarea piesei lui John Van Druten ”I Am a Camera” inspirată după romanul semi-autobiografic a lui Christopher Isherwood, „Goodbye to Berlin”. Muzica a fost compusă John Kander, pe versurile Fred Ebb. S-a dovedit că musicalul nu a avut numai succes, dar a devenit și un punct de cotitură din istoria genului. Musicalul a devenit responsabil social și cu o abordare stilistică care rupea convențiile. Aceasta devine bizară, dură, atractivă. Acțiunea are loc la sfârșitul anilor 1920, 1929-1930, cunoscuți și ca ”Jazz Age”, ”Golden Twenties”, „Années folles”, când, încă, după încheierea primului război mondial, toată lumea „râdea, cânta și dansa”, consumându-și libertatea. Din New-York până la București, totul era strălucitor. Prea strălucitor. Berlinul concura cu capitalele europene, chiar dacă pe francezi nu-i putea ajunge nimeni din urmă. Începutul celui de-al treilea deceniu al sec. trecut, etichetat ca decadent va fi folosit de naziști exact pentru a-și justifica acțiunile sângeroase. Pentru scurt timp, sîntem în Berlinul în care era mai bine să spui că ești evreu decât gay, dar n-a durat mult nici asta, foarte rapid naziștii au stabilit că „evreii sînt (și) perverși”. Tot în această perioadă a inversiunii timpurilor se înscriu două filme, pe nedrept subestimate, pe care dacă le-ai văzut te duci țintă cu mintea acolo, dacă nu le-ai văzut e bine să le vezi: ”Swing Kids”, regia Thomas Carter și ”Bent”, regia Sean Mathias, ultimul cu mai celebra melodie interpretată de Mick Jagger -Greta- ”Streets of Berlin” de Philip Glass (coloana sonoră). Sub un adevărat stres politico-economic, să nu uităm că artistic totul era înfloritor.
Actrița Marlene Dietrich, scriitorul Bertolt Brecht, regizorul Fritz Lang, dansatoarea Anita Berber și pictorul Otto Dix sunt printre cei mai renumiți artiști ai vremii sau vorbind de mișcări, New Objectivity și școala de artă Bauhaus. Berlinul, în sine, era o petrecere în continuă mișcare. O reputație de libertinaj sexual, viață de noapte grotescă, atmosferă decadentă. Dar să vedem de ce era considerată decadentă perioada, în afara unei catalogări menite să sperie populația sărăcită de război și inflație, panicată de spectrul Marii crize economice și cu care își justificau cruzimea? Oare pentru că comunitatea LGBTQ voia să trăiască la vedere, la suprafață, nu underground; femeile voiau să fie independente, doreau emanciparea, exprimarea și eliberarea senzualității, impulsurilor sexuale; etc? Pe scurt aceasta este conjunctura în care este plasată acțiunea din „Cabaret”. Inițial am spune că sîntem martorii a două povești de dragoste. Sally Bowles, cântăreață de cabaret- Kit Kat Klub-, reprezentând pe toți cei care au ținut ochii închiși la ce se întâmplă în jurul lor, tipul carpe diem și cam atât și Clifford Bradshaw, la polul opus, face parte din generația care începe să manifeste spirit civic, să realizeze ceea ce se întâmplă bun sau dezastruos în jurul ei. În timp ce călătorea spre Berlin, noul oraș care trebuia să-l inspire pentru romanul său, Clifford îl întâlnește pe tânărul Ludwig, nazistul în devenire, care îl îndrumă spre o pensiune ieftină și îi povestește despre atracțiile orașului. Intră chiar foarte repede în atmosfera păcătoasă, ajungând la cabaretul unde cânta Sally, care ajunge în brațele lui Clifford ”împinsă” fiind de Max, patronul clubului. Începe o extraordinară perioadă pentru Cliff. Sentimental vorbind. În paralel, proprietara pensiunii, domnișoara Schneider, și un vechi chiriaș, domnul Schultz, proprietarul unui magazin de fructe din zonă cu cele mai delicioase portocale italienești, își împărtășesc sentimentele. Relație concretizată și cu o cerere în căsătorie. Totul părea mirific, veselie, revelion, o viață ca o petrecere. Pentru niște bani în plus, Clifford acceptă să-i facă un serviciu amicului Ernst Ludwig. Așa află că, de fapt, contribuia la ridicarea naziștilor și viitoarea exterminare a evreilor. Și nu numai că devine conștient, dar încearcă să o salveze și pe Sally de ceea ce ea continua să vadă doar o sursă în plus pentru supraviețuire. Pe fondul amenințărilor, Schultz renunță la cererea în căsătorie a proprietăresei, ba, chiar se mută să nu-i creeze probleme. Iar Sally, rămasă între timp gravidă, pentru că nu reușește să vizualizeze răul care îi inundă, nu acceptă să părăsească viața de până atunci, fugind cu Bradshaw în America, avortează și, cei doi, se despart….ca și când totul a fost doar un vis. wwwwwRăzvan Mazilu este la a doua punere a scenă a musicalului și, n-am văzut, dar înțeleg că a mai montat un spectacol de cabaret, tot în București, de unde deduc că, este foarte atras, fascinat de acest musical, mai ales prin prisma ideii de cabaret. Îl apreciez și chiar îi sînt recunoscătoare pentru perseverența cu care a promovat dansul contemporan în performance-uri teatrale. E ceva timp de când a început să regizeze o serie de musicaluri. Pentru unele semnează și costume etc. Nu cred că se câștigă campionatul cu un singur regizor. Mai ales că trebuie să trecem repede peste perioada de tranziție. A, dar stai, asta are legătură cu altceva. Bine, sînt și alți regizori, problema managerilor de teatru e că, una, nu se interesează, preferă ce e la îndemână, doi, nu se omoară după musical, deci, de ce ar face ceva sistematic?
Am văzut versiunea Rancea, Mazilu – Timișoara (Teatrul German) și, normal, Mazilu-Odeon. Interpretativ, toate trei versiunile au dat tot ce au avut mai bun. Coregrafiile au fost mult influențate de ce s-a mai făcut, au încercat să se personalizeze, dar doar împingând expresionismul la cote maxime. Apoi, de la o viziune regizorală bazată mult pe satisfacția vizuală, costume, scenografie, opulente, cam în contradicție cu ce era la vremea respectivă, dar amortizate de austeritatea camerelor de închiriat din pensiune, ceea ce, până la urmă, dădea un mesaj din partea regizorului (Rancea), urmând, la Timișoara, un vizual auster (condiționat și de dimensiunile scenei, cred), dar foarte inteligent și sugestiv, inclusiv costumația foarte twenty-s. Ultima versiune, cumva, coagulează tot ce se putea. Dar, vizual este obositoare. Costumația devine un amalgam de burlesc și elegant, decorurile ce țin de fiecare dintre scene, devin un fel de pop up desfăcut, înghesuind scena, probabil și tactic, pentru a folosi un număr mai mic de personaje față de original. Chiar și cu explicația regizorului din prezentarea spectacolului, „am gândit spațiul ca o oglindă a teatrului nostru, poate chiar o magazie de decoruri și costume,…podul unei case evreiești din Varșovia devenită ghetou….”, nu este suficient să justifici aglomerarea de kitchuri, în special, mai puțin amintiri, respectiv mobilierul aferent scenelor. Alegerea ”oglinzii” are și o explicație posibilă datorată aniversării a 100 de ani de la inaugurarea clădirii construită de Grigore Cerchez, ok, nu are legătură cu adevăratul Kit Kat Klub, dar este din zona unde aveau loc petrecerile monstru din acei ani, un fel de teatru Goya. Chiar și forțări de genul cuplării momentului Cântecului Gorilei cu un fragment-tablou din „Nașterea lui Venus”, celebra pictură semnată Sandro Botticelli, n-au făcut decât să supra încarce momentele, dar nu în sensul sporirii sau sublinierii semnificațiilor. „Am imaginat Clubul Kit Kat…, un mare bal mascat decadent… condus de un MC…la poarta unui infern seducător…” spune Răzvan Mazilu. Ok. Nașterea acestui musical, în sine, a avut la bază forma stilistică de exprimare ca antagonismul dintre libertate, creativitate, distracție și cruzime, totalitarism, dezumanizare. Deci, vizualizarea propusă nu aduce ceva nou, dar bănuiesc că a fost mulată pe ceea ce avea ca posibilități de lucru. Altfel, doar o reinterpretare logică. Comparația sa cu Emcee ul lui Joel Grey, chiar nu-i văd rostul, pentru că, am zis deja, Fosse a schimbat complet dramaturgia din motive regizorale, inclusiv a introdus cântece noi în libret. De ex., celebrul „Money”, Liza Minelli și Joel Grey, o temă foarte la modă în epocă, dacă ne gândim și la Pink Floyd (1973) și ABBA (1976). Viziunea în cheia decadenței am explicat-o mai devreme, depinde cum interpretezi decadența. Dar ca să rămânem în aceeași notă a comparațiilor, MCul lui Mazilu nu e nici Alan Cumming-ul din remake-ul lui Sam Mendes. Trecând la partea coregrafică, nimic deosebit, aș spune chiar că, în montarea de la Timișoara momentele coregrafice au fost mult mai bine punctate. Din viziunea regizorală rămâne, însă, scena de final, când personajele se dezbracă și ies din scenă, ca o sugestie a ce avea să urmeze, Holocaustul, intrarea în camerele de gazare de la Auschwitz (Timișoara se ridica scena ca ușa unui cuptor) sau, trecând în zilele noastre, să vedem că sîntem prizonierii propriilor măști și în schimbul acceptării măștii noastre, le tolerăm pe-ale celorlalți. wwwwwScenariul și libretul se bazează pe versiunile revizuite (și adăugite), dar ce n-am înțeles este de ce traducerea, cred, sau cine o fi decis, a acceptat introducerea unui limbaj licențios inutil, peste ceea ce se regăsește în oricare dintre versiuni și care, în final, are darul mai mult de a te îndepărta de mesaj, decât de a-i expanda miezul, mai ales că limbajul nu e un scop în sine. Explicația, probabil, ar putea fi dată de alegerea regizorală „MC-ul meu e mai degrabă o brută punk…”.
Ok, dar nici lucrul ăsta nu e făcut până la capăt. Sally Bowles e interpretată de Ioana Mărcoiu, cunoscuta actriță a Teatrului Odeon, cu ștate în musical. Deși partitura e cantonată în zona de medii, Mărcoiu excelează pe cele câteva pasaje de acute. Interpretarea este puternică, chiar prea puternică, ținând cont că Sally e personajul slab, cea care trăiește după deviza clubului „hier ist richtig”, e ”oarbă” și ”surdă” la ce se întâmplă în jurul său. Silvian Vâlcu, în rolul lui Clifford Bradshaw, conștiința, ar fi trebuit să aibă o voce mai gravă, baritonală, să conducă relația celor doi. Nu se întâmplă asta și, uneori, Sally pare cea care domină. Sigur, reușește să-și facă bine rolul pentru că este foarte expresiv. Gabriela Popescu, domnișoara Schneider, și Ionel Mihăilescu, Schultz, sînt cei mai autentici. Au acea candoare a omului normal care își duce traiul cinstit într-o existență banală pe care și-o dorește netulburată. N-au voci mari, dar au un joc superb. Fetele și băieții clubului au un mix de voci reușit și reușesc să facă momente memorabile. Eduard Trifa în rolul lui Ernst Ludwig, este perfect, cred că îl ajută și alura, deși nu-mi iese din cap apariția sa genială și impresionantă din „Hamlet”. Am lăsat la final MC-ul sau The Emcee interpretat de Mihai Smărăndache, pentru că este un rol extins și greu. Cu o voce bass-baritonală, deci dominantă pe scenă indiferent de cine cânta, Mihai Smărăndache are o partitură complicată de care se achită cu bine. El trebuie să dinamizeze scenele de cotidian și să te reintroducă în atmosfera de cabaret/petrecere de fiecare dată. Practic, să fie contrapunctul, să țină ritmul și intriga, și în același timp să nu te îndepărteze de la mesaje. Nu e nimic de reproșat în felul în care își duce rolul. A executat ce i s-a pregătit. Este conceptul care a îndulcit anumite teme și a pus accentul pe altele. Experiența, anvergura sa actoricească îl ajută să vascularizeze ideea, să dea naștere, în final, acelui nou tip de MC. Peste ceea ce știm sau am mai văzut, important este că, întreaga trupă, aflată în fața unui musical cu o istorie de invidiat, construiește un spectacol cu personalitate.
