Cu o achitare nu se face justiție

A fost achitat și „penalul” Călin Popescu-Tăriceanu. După ani de terfelire dar și după ani de exemplară rezistență.

Poți să îl placi sau nu pe domnul Tăriceanu, dar nu poți să nu îl respecți pentru faptul că nu s-a lăsat intimidat, nu a făcut pași înapoi, nu și-a exprimat fățarnic și servil „încrederea” într-o justiție care tocmai îl abuza, nu a cerșit bunăvoința nimănui prin gesturi de umilă supunere, nu a acceptat nici autoacuzarea nici colaborarea cu opresorul.

Unii văd în această achitare începutul unei noi ere în istoria statului de drept român; mai bună, mai dreaptă, mai luminoasă. Alții cred a fi descoperit printre buruieni judecători cinstiți și destoinici. Fals! Fals! Fals!

Cu o floare nu se face primăvară! Cu o achitare nu se face dreptate! Cu trei judecători care au primit voie să fie corecți nu se face justiție! Mai ales când aceștia (cum este cazul „onorabilului” Ștefan Pistol), până mai ieri, erau călăii în robă și nu lăsau să se vadă că au probleme de conștiință.

Împart achitările din ultima vreme în patru categorii:

• Achitările colaboraționiștilor.Le-aș putea numi și „achitări oneroase” sau „achitări la schimb”. „Do ut des” / „Îți dau, îmi dai.” Este cazul achitărilor survenite în cazul domnilor Ponta și Orban. În sine ele au fost corecte dar nu corectitudinea le-a ghidat, ci evidentul folos adus de ele în acțiunea pentru distrugerea PSD; iar, prin recul, și a PNL. Marile partide, cu bunele și relele lor, trebuie să dispară pentru a face loc partidelor formate din cozi de topor în laboratoarele unor cercuri de interese secrete.
• Achitările victimilor inutile. Este cazul Gabrielei Bîrsan, al lui Tiberiu Nițu sau al lui Dan Rușeanu. Oamenii, inclusiv soțul dnei Bîrsan, distins judecător la CEDO, fuseseră scoși deja din joc. Definitiv distruși. La ce bun să îi mai trimiți în închisoare, cu riscul ca să îi victimizezi mai tare și, într-o zi, să fii pus să plătești despăgubiri încă mai mari. Așa, mulți vor zice: „Dă-i încolo! Nu au făcut pușcărie! Ce mai vor!? Să zică mulțumesc că au scăpat!”
• Achitările diversioniste. Ar putea fi chiar cazul dlui Tăriceanu. A fost cel al lui Victor Babiuc. Respectiv, achitare la fond și condamnare în apel. În procesul dlui Babiuc, după o achitare la fond obținută cu trei la zero, a fost trimis în închisoare la apel, printr-o sentință dată de trei judecători contra doi. În total, deci, cinci judecători din opt l-au achitat dar, unde-i lege nu-i tocmeală (sic!), deznodământul i-a fost defavorabil. (Apropo de aceasta, ca aplicație a principiului condamnării exclusiv pe baza unei vinovății probate mai presus de orice dubiu rezonabil, ar fi necesară o modificare a legii care să prevadă că nimeni nu poate fi condamnat la închisoare decât dacă decizia se ia cu unanimitatea judecătorilor care formează completul de judecată. Dacă nu se acceptă dubiul la nivel individual, ar trebui să fi inacceptabil și cel la nivel colectiv. Mai ales când în joc este limitarea dreptului fundamental la libertate.)
• „Achitările alibi” sau de acoperire a urmelor. Pentru a face condamnările credibile este nevoie și de achitări. Dacă toate rechizitoriile ar fi confirmate prin condamnări, avocații ar apărea ca fiind scoși în afara jocului (ceea ce în realitate se și petrece), iar abuzul evident. De aceea, după ce elitele țării au fost decimate, trebuie trecut la faza „condamnărilor chirurgicale”; sau a „achitărilor chirurgicale”. Nu se mai condamnă otova. Se condamnă numai persoanele îndărătnice. Cei predispuși la pocăință sau măcar la tăcere sunt lăsați să scape. Ori cei a căror condamnare ar crea scandaluri inutile în condițiile unui raport cost-beneficii nefavorabil. Numărul acestor achitări crește proporțional cu înmulțirea descoperirilor mizeriei trinomului SRI-DNA-ÎCCJ, aduse zilnic în atenția publicului.

Judecătorii care achită ar putea nici măcar să nu știe că fac parte dintr-un joc. Contrar a ceea ce se crede, tragerea la sorți a cauzelor este o escrocherie pe care factorii de decizie se fac că nu o văd. Astfel, nu se trag la sorți judecători, ci complete de judecată deja formate; iar acestora li se ditribuie nu cazuri, ci doar numere de dosare între coperțile cărora abia apoi sunt introduse cazurile concrete. Așa că persoanele condamnate dinainte ajung la judecătorii care condamnă, iar cele care pot fi achitate la judecătorii care achită sau, cel puțin, sunt liberi să achite, dacă așa cred.

Prin urmare, nu trăim începutul unei noi ere. Nu este nici sfârșitul celei vechi, a justiției selective, politizate, criminale. Nu este nici măcar începutul sfârșitului acesteia. Este, cel mult, sfârșitul începutului demascării ei, a crimei judiciare care a distrus și continuă să distrugă țara.

Când se va ajunge la sfârșit? Vom ajunge oare acolo vreodată? Deocamdată nu avem răspuns la aceste întrebări.

Până le vom afla eu mă încăpățânez să mai adaug una: ce facem cu cei care au fost condamnați abuziv pe baza rechizitoriilor DNA, înainte ca trinomul SRI-DNA-ÎCCJ să fi fost deconspirat și unii magistrați să înceapă a se teme simțind că se apropie ceasul decontului? Ce se întâmplă cu rectorii de la agronomie, inginerii agronomi Alecu și Diaconescu, directorul de la Hidroelectrica, inginerul Traian Oprea, medicii Adrian Mocanu și Traian Ursu, de la spitalul Nasta și Foișor, directorii de la Nuclearelectrica, directorul de la Petrom Service, George Șupeală, senatorul Ovidiu Isăilă, fostul președinte al Consiliului județean Constanța, Nicușor Constantinescu, fostul secretar de stat de la Justiție, Marius Puțura, fostul secretar de stat de la Cultură, Marius Iurașcu, fostul director al Poștei române etc. etc. etc.???? Ca să fim lămuriți: nici unul dintre aceștia nu a ajuns la pușcărie pentru că a băgat vreun ban public în buzunar; li s-a reproșat că ar fi luat decizii inoportune. Probabil că au practicat corupția ca hobby (sic!).

Chiar putem dormi liniștit știind că frați de-ai noștri zac în închisori nevinovați, mulți dintre ei suferind de boli grave, sau lăsând acasă înlăcrimate familii (soții, părinți în vârstă, copii minori), încă și mai nevinovate? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu mai multă putere acum, după achitarea lui Călin Popescu-Tăriceanu, Președintele Senatului.

Prima urgență este scoaterea lor din infern. Este cea mai mică reparație care li se poate oferi. Societatea civilă este obligată să o ceară, chiar dacă asta ar supăra societatea în uniforme civile.(Adrian Severin).