Oficial, România n-a importat imigranţi. Neoficial însă a făcut-o, pe şest, cu binecuvântarea şi protecţia „serviciurilor”

Câmpulung. Un oraş mic, de provincie, unul dintre acele oraşe în care timpul trece mai greu decât în rest. Acolo ai Bulevardul Pardon şi Parcul Merci. Un oraş pe care-l prinzi doar când eşti în tranzit, dar despre care îţi aminteşti mereu cu plăcere. În care îţi promiţi că vei reveni pentru a gusta din încetinirea timpului, dar în care nu vei reveni decât atunci când te vei afla într-un nou tranzit. Timpul e nemilos, nu te lasă să guşti perioadele sale de lentoare, zonele sale rare în care suferă de infarct.

Asta-i imaginea în care m-am teleportat ieri. Stăteam pe Bulevardul Pardon admirând casele vechi, încercând să văd în spatele modernizărilor haotice ceea ce-a fost odată. Ştiţi de ce-i zice Pardon bulevardului cu pricina? Pentru că, pe vremuri, era atât de aglomerat încât, lovindu-te de ceilalţi la fiecare pas trebuia să pronunţi celebra scuză.

În toată această atmosferă lentă, pe o bancă din faţa mea încep să aud vorbindu-se în arabă. O familie întreagă, tradiţională, adică el, ea îmbrobodită, trei copii plus o bunică(tot îmbrobodită, desigur!). Copiii ţipau, adulţii îi beşteleau. Rămân şi-i observ discret pentru că, din punctul meu de vedere, e o cacofonie! Cum de-au ajuns aici? Nu trec cinci minute şi dintr-un capăt al bulevardului se apropie o altă familie de aceeaşi etnie. Se salută. Bărbaţii vorbesc între ei, femeile între ele, copiii se joacă şi vociferează şi mai tare. Apoi, din sens opus, un altul îi salută şi se alătură discuţiei bărbaţilor. Trei bărbaţi, trei femei, cinci copii. În total unsprezece suflete care-au schimbat demografia unei bucăţi a bulevardului. Cum au ajuns oamenii ăştia aici? Nu sunt turişti deoarece au plase cu cumpărături. Nu par săraci. Uitându-mă la standardul afişat par a face parte din clasa medie-superioară din ţara lor. Şi totuşi, cum au ajuns ei aici?

Imaginea se repetă la absurd în fiecare oraş din ţară. Peste tot au apărut grupuri de musulmani. Nu-s mulţi, dar sunt peste tot, special aduşi şi uniform răspândiţi pentru a obişnui ochiul localnicului. Oficial, România n-a importat imigranţi. Neoficial însă a făcut-o. Pe şest, cu binecuvântarea şi protecţia „serviciurilor” şi a oficialilor corupţi de la vârful statului. Planul e simplu, de-a dreptul banal: înlocuirea românilor care muncesc pe aiurea cu refugiaţi. Cică-s mai ieftini şi – conform demenţelii numite corectitudinea politică – nu-s cu nimic diferiţi de noi. Doar tot oameni sunt!

Să nu înţelegem greşit. Ei n-au nicio vină: fug din ţarile lor, unde cântecul păsărilor a fost înlocuit de ţăcănitul impersonal al armelor şi de explozia sacadată a bombelor. Noi, de asemenea, n-avem nicio vină, doar aceea de a ne afla oarecum în calea lor. Ciocnirea dintre noi şi ei însă va fi una destructivă. Tot ceea ce vedeţi acum se va schimba definitiv şi iremediabil. Deja unele elemente încep să devină vizibile. Spre exemplu, la Timişoara mai mulţi localnici s-au plâns că au fost atacaţi de un grup de refugiaţi. Un mic jaf, nu-i aşa? Tot acolo, în urmă cu câteva zile, în centrul pentru refugiaţi, doi sudanezi au fost hăcuiţi de un al treilea. Dacă acel al treilea s-ar fi aflat pe stradă, oare pe cine-ar fi binecuvântat cu loviturile de cuţit?

Cum am ajuns aici e la fel de banal: într-o cancelarie s-a hotărât că a venit timpul să intrăm şi noi în ceea ce se numeşte planul Kalergi. E un plan pe termen lung – doar aşa au reuşit toate planurile demente de până acum – care-şi propune realizarea unui amestecu profund de rase întru generarea „omului nou” european: o combinaţie de negru, cu alb caucazian, cu arab şi cu asiatic. O rasă nouă, fără rădăcini, fără idealuri, fără direcţie. Cu un creier suficient de dezvoltat pentru a înţelege comenzile care i se dau şi task-urile care i-au fost stabilite, dar cu o conştiinţă care nu-i permite să se ridice mai sus de condiţia sa de sclav. Ca orice experiment social de masă, are puncte critice, dar peste care se poate trece cu uşurinţă. Ce-i pasă unui birocrat – căruia i s-a promis că va sta toată viaţa lui la căldurica unui salariu baban – că într-un colţ de Europă unii s-au apucat să facă atentate? E banal şi e acceptabil chiar şi-n ţările mari. Deja nu mai e un eveniment sportul numit „intrarea cu camionul în mulţime”. Se practică în Spania şi Franţa. Sau sportul numit „violul în grup”. Dacă e făcut de refugiaţi, e acoperit de autorităţile germane. În cazul în care se lasă şi cu copii de rasă incertă, e chiar mai bine. Nu-i oare hilar faptul că tehnicile folosite de Hitler pentru a crea arianul perfect sunt acum folosite pentru a distruge orice urmă de arian? Iată cum arată cu adevărat o răzbunare istorică!

De ce totuşi noi suntem parte în acest plan? Răspunsul cinic ar fi „pentru că se poate”. Pentru că o groază din populaţia activă a ţării s-a dus aiurea la vânătoare de iluzii. Marea majoritate a celor plecaţi trăiesc groaznic, fac munci înjositoare şi-şi duc viaţa de pe o zi pe alta. Culmea e că, faţă de cei din ţară, pozează a oameni mulţumiţi, realizaţi, în timp ce-n realitate trăiesc în cea mai crâncenă sărăcie. Înjură securiştii, comuniştii şi corupţii pentru tot ceea ce li se-ntâmplă şi, ca să se răzbune, votează cu ardoare cu securiştii, cu comuniştii şi cu corupţii. Sună aiurea? Băieţilor din spate, adică cei care spală creierele nefericiţilor de aiurea, le e indiferent că sunt obiectul înjurăturilor. De-acolo din umbra în care stau ştiu că, în realitate, ţintele înjurăturilor sunt doar substantive comune care însă prind viaţă atunci când, în minţile celor plecaţi, sunt plantate sugestiile care trebuie. Aşa ajung „corupţi”, „comunişti”, „securişti” s.a.m.d. nu cei care sunt ci, culmea, cei care-au rămas în ţară şi care duc în spate jugul amar al acestei ţări. Uite-aşa se naşte mitul „emigrantului deştept”, care „munceşte din greu, dar răzbate în capitalismul adevărat”. El, cel care-a „reuşit”, vezi Doamne!, e mult superior prostovanului rămas în ţară, incapabil de a rosti vreo vorbă în altă limbă în afară de cea maternă. Nu mai contează în acel moment de „victorie a deşteptului” faptul că frânturile ălea de limbă pe care „deşteptul” o vorbeşte stricat au fost deprinse la spălat de veceuri sau la şters de rahat. Nu mai contează că, în realitate, suntem un neam de amărâţi indiferent unde-am fi: suferim la fel şi-n ţară şi-n străinătate. Dar e mult mai dulce momentul în care ţi se suflă dulceag în ureche că eşti mai deştept decât celălalt amărât.

Revenind la realitate, vă anunţ cu tristeţe că România se află în plin război hibrid. E noua formă de confruntare a secolului XXI: mult mai discretă, dar infinit mai nefastă pentru victime. Se dau lovituri devastatoare la rădăcina trunchiului pe care-l credeam solid şi pe care, în urmă cu ceva vreme, îl numeam naţiunea română. Şi la care priveam cu mândrie! Unii s-au trezit că fac parte din „naţiunea ardeleană”, că sunt mai deştepţi decât „miticii” şi că, de fapt, pe vremea în care erau iobagi la unguri erau fericiţi. Doar ei erau sub austrieci şi sub unguri, nu plăteau tribut turcilor! Alţii s-au trezit că sunt mai deştepţi pentru că sunt în afara ţării. Ce contează că deşteptăciunea aia e câştigată sacrificându-şi demnitatea de om? Alţii sunt deştepţi pentru că propovăduiesc capitularea noastră totală, pentru ling talpa bocancului nemţesc sau pe-a celui american. Au uitat oare românii că părinţii ălora care-i pupă-n cur pe noii invadatori îi pupau în cur pe ruşi? Ce tristă-i istoria!

Unde mai e România, vă întreb? Mai aveţi puterea să vă uitaţi la trunchiul acela gros şi solid cu care ne mândream, stejarul acela pe care-l numeam „naţiune”? Sau v-aţi hotărât să-l tăiaţi şi să-l vindeţi pe post de cherestea, iar apoi să vă plângeţi că soarele vă pârjoleşte pământul şi vă omoară ca pe nişte gândaci abulici? Poate ziceţi că vă e bine acum, că oricum ceea ce se-ntâmplă nu se va petrece în generaţia asta şi ăia care vin să-şi vadă singuri de grijă. Nu uitaţi însă că de noi au avut grijă ţăranii ăia care ieşeau la război cu furca, cu sapa, cu ce-aveau prin curte, nu uitaţi că de noi au avut grijă ăia care luptau la Mărăşeşti în izmene, aduşi în stadiul ăsta, ce ironie!, tot de-un neamţ. Aduceţi-vă aminte că pentru a vă fi aşa cum vă este acum s-au sacrificat generaţii întregi. Şi-acum, chiar dacă ţi-e greu, ai o casă a ta aici, ai un loc în care să te-ntorci şi de care eşti legat. Bun, rău, e al tău. E parte din fiinţa ta!

Poate că ar trebui să te gândeşti că a venit momentul să-ţi faci datoria, să te trezeşti acum, în ultima clipă, şi să salvezi ceea ce mai e de salvat. Dacă nu eşti realizat acolo unde te afli, întoarce-te! Renunţă la a mai fi cal de bătaie pentru alţii! Lasă-i să-şi spele singuri veceurile, lasă-i să ştergă singuri căcatul bătrânilor lor. Nu-i treaba ta. Ai o grămadă de lucruri de făcut aici, iar cel mai important e acela de a-ţi relua locul în societate. Îi urăşti pe comunişti, pe securişti, pe corupţi? Şi noi! Nu fi laş! Vino să luptăm cot la cot împotriva lor. De-acolo nu vei schimba nimic. Aici însă poţi să-i învingi. Nu mai crede minciunile celor care-ţi spun că nu mai e nimic de făcut! Ei îţi spun asta pentru a te ţine departe, pentru a-şi face mica lor afacere care constă în a mai vinde pe-un pumn de arginţi o altă bucăţică de ţară. Trezeşte-te acum, cât încă mai ai timp! Dacă n-o vei face nu prea vei mai avea unde veni. „Acasa” ta se va transforma într-un califat în care ţi se va interzice accesul deoarece nu ştii nici limba şi nici nu aparţii „religiei adevărate”. Trezeşte-te cât încă mai poţi! (Dan Diaconu)