Suntem vecini intr-un bloc care arde. Ne salvam sau ne predam lui Liviu Dragnea?

Inainte de a pune stapanire de fricile noastre, o dictatura pune foc la temelia blocului unde locuim cu totii. Doar ca noi nu vedem flacarile si nici prin gand nu ne trece ca trecatorul de vis-a-vis ne face tocmai noua semn sa iesim cu stingatoarele de incendiu. Am putea sari, cand va fi prea tarziu pentru stingatoare, dar saritura nu e sigura si apoi toata viata noastra e stransa nu doar in camera frumos colorata, ci acolo, intre noi, in spatiul unde ne intalnim si unde suntem o familie, o comunitate, o natiune.

Intr-un dialog pe care l-am avut cu scriitorul rus Evgheni Vodolazkin a venit vorba despre cum ajunge o dictatura sa se instapaneasca. Cum de oamenii nu vad semnele, cum de nu fac nimic pentru a o opri? Raspunsul iti taie respiratia, cam la fel ca atunci cand Liviu Dragnea ne-a aratat cu degetul: „Sobolani!”

Ce spunea Evgheni Vodolazkin: „Orice dictatura vede in om ceea ce este cel mai rau. Iar cel mai rau pentru o dictatura este neascultarea.

Insa dictatura nu este ceva atat de simplu, cum ar putea sa para. Dictatura nu este un eveniment care se petrece intamplator. Nu este ca si cum ar veni un om rau si ar spune: „am sa va organizez o dictatura”. El este asteptat. Suna ingrozitor, insa el este asteptat. Societatea este pregatita pentru a primi o dictatura, nu intamplator dictatura urmeaza haosului. Cel putin asa a fost in Rusia. Cateodata, unora le place sa arate ca la noi, pur si simplu de pe Marte a coborat Stalin si a omorat cateva milioane de oameni. Dar nu este asa. Puteti sa va imaginati ca Stalin vine la Londra si spune „Baieti, am sa fiu dictatorul vostru”?”

Sambata, doua fotografii au zabovit pe Facebook: camera unor fetite golita de mobila, cu peretii pictati de maini care isi facusera acolo acasa si chipul vicepremierului Paul Stanescu, chemand militantii in sprijinul lui Liviu Dragnea si contra celor care protesteaza in Piata Victoriei. Fetitele plecau din tara, fotografia aceea a camerei cu nori si flori pictate era ultima imagine pe retina mamei. Paul Stanescu se intindea peste tara, facand din trupurile noastre covor pentru Liviu Dragnea: „V-as ruga sa fiti pregatiti, sunteti tineri, cu arma la picior, cand presedintele va fluiera, cu totii sa fiti la Bucuresti”.

Sigur, tusa e inca groasa, dar daca de afara se vede cum fumul iese din tara aceasta nu mai batrana de 100 de ani? Daca focul a fost pus si incepem sa ardem mocnit? Daca si in camera lui Asli Erdogan era inca respirabil, daca ea isi scria linistita proza premiata international la biroul de lemn de nuc, cand ei au batut la usa si au dus-o inspre temnita?

Liviu Dragnea nu mai are de ceva vreme de ales. Acolo unde l-au dus subteranele si datoriile fara de cei care il fac puternic nu poate alege altceva decat persistenta in rau si in violenta politica. Si, cu toate ca nu il banuiesc de nelinisti ale constiintei si dileme morale, am sa recunosc ca nu (doar) pentru el schimonoseste o tara, ci si pentru ceilalti, cei carora le este dator cu „cariera”, aici intrand si viata.

Totul arata ca intr-un film destul de previzibil cu mafioti, imparteli de teritoriu si taxe de protectie. Si tehnica Mafiei este aceea de capturare a institutiilor prin mita, santaj si plasarea unor oameni controlati de la centru in nodurile puterii. Si in Mafie conteaza enorm secunda in care pui primul degetul pe tragaci. Dar cam atat cu scenariile de film, pentru ca daca filmele chiar s-ar face in felul acesta, cinematografia ar rata tocmai distanta care o transforma in arta.

„Regimurile totalitare apasa pe butoanele cele mai rele din om„, spune Evgheni Vodolazkin si e foarte greu, in conditiile unei puteri patologice, sa incerci macar sa nu fii lichea. Sau sa fugi.

Liviu Dragnea nu se poate salva altfel decat salvandu-i pe toti cei care i-au dat puterea de a imparti privilegii, de a inchide retele de putere si dependente. Nu poate pleca in Costa Rica, nu poate repeta gestul lui Adrian Nastase, nu se poate preda, nu are cum sa isi ispaseasca pedeapsa si sa recapete un trai de om banal. Liviu Dragnea nu isi apartine siesi, oricat de vataf poate sa para, inconjurat de aprigele femei social-democrate.

O explica psihiatrul Ion Vianu, intr-un interviu pe care mi l-a acordat anul trecut: ” (Stalin) Cu cat omora mai multi oameni, cu atat era mai susceptibil el insusi sa fie omorat. Se instalase un fel de cursa a uciderilor in el insusi. E ceva obiectiv in asta. El era din ce in ce mai detestat, pe masura ce era mai temut. Nu putea decat sa pluseze. Cu cat era mai temut, cu atat se temea mai tare si probabil ca mecanismul acesta joaca un rol in vietile tuturor dictatorilor, sub forme diferite„.

Si Dragnea locuieste in blocul acesta care arde, doar ca el stie si mizeaza pe un plan de salvare. Daca va veti uita pe fereastra lui, veti vedea ca a adunat acolo toate stingatoarele de incendiu.

Despre curajul de a infrunta o putere politica rea

Le-am pus Ludmilei Ulitkaia, lui Evgheni Vodolazkin si lui Ion Vianu aceeasi intrebare: care e limita pana la care iti permiti, intr-un regim politic ostil, sa iti fie frica.

Raspunsurile li se intalnesc: pana acolo unde devii ticalos. Nu trebuie sa fii erou, spune Vodolazkin, trebuie doar sa nu treci in lichea. Toti trei mi-au spus cate o istorie personala despre frica infranta, inainte de a deveni complice sau instrument al raului. Iata-le povestile, din blocul lor care ardea mocnit:

Ludmila Ulitkaia: „Limita s-a declansat insa atunci cind prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, in 1968, momentul in care trupele sovietice au intrat in Praga, a mers in Piata Rosie. In toata tara au fost doar sapte persoane capabile sa-si exprime dezacordul.

Nu am fost atunci alaturi de prietena mea, eu nu am fost in piata, nici nu am stiut ca ea va merge, desi vedeam cum zboara avioanele. Limita mea de suportabilitate si de frica nu era acolo unde era a Natasei. I-am fost intotdeauna recunoscatoare Natasei.

Limita mea a fost atunci cand m-au chemat la Institut si mi-au zis sa votez impotriva celor care s-au opus intrarii trupelor sovietice in Praga. Atunci a fost momentul in care m-am ridicat si am iesit din sala. Am fost data afara atunci. Pentru fiecare, limita este personala. Fiecare om trebuie sa inteleaga, in constiinta lui, ca exista un echilibru intre demnitate si acest sentiment de frica. „

Evgheni Vodolazkin: „Profesorul meu a fost marele savant rus Dmitri Serghei Lihaciov. El a fost la fel de renumit in Rusia cum sunt Soljenitin si Saharov. El nu a fost disident, insa era o linie peste care el nu trecea. De exemplu, cand l-au sunat si i-au propus sa semneze o scrisoare impotriva lui Saharov, a refuzat. In dimineata urmatoare, cand iesea din casa, a fost batut de doi tineri. Avea 70 de ani, i-au rupt doua coaste.

Acest om nu a vrut sa fie erou, insa l-au facut erou vremurile. Fiecare isi pune o limita. Cand l-au inmormantat pe academicianul Saharov, trebuia sa fie inmormantat de Academia de Stiinte, pentru ca era academician, a reiesit ca toti academicienii semnasera acea scrisoare. Vaduva lui le-a spus ca nu au niciun drept sa spuna ceva la inmormantare si l-a rugat pe Lihaciov sa vina de la Petersburg, pentru ca numai el avea dreptul sa ia cuvantul la aceste funeralii. Asa ca un om care nu este erou are limitele sale, care il fac cu adevarat erou.„.

Ion Vianu: Ceea ce te facea sa te mentii, totusi, era cercul de prieteni. Eu am resimtit ca un lucru extraordinar de puternic in viata mea spectacolul pe care l-a montat Lucian Pintilie, „Revizorul”, de Gogol. A montat un spectacol care era voluntar provocator si anti-totalitar, intr-un mod genial. Spectacolul a avut patru reprezentatii, dupa care a fost interzis. Pentru mine, faptul ca unul dintre ai nostri a avut curajul sa faca acest act, care era un act de independenta, m-a schimbat, mi-a dat ideea si a fost aproape ca un imperativ categoric, ca intr-o zi va trebui si eu sa ies pe scena, nu in felul briliant, artistic, al lui Pintilie, dar intr-un fel.

Frica este ca veninul unui sarpe, care te paralizeaza. Frica face sa nu mai poti pasi intr-un loc intunecat, fara ideea ca s-ar putea gasi o gaura foarte adanca, in care sa cazi cu totul. (…)

Eu imi aduc aminte, si nu e usor sa marturisesti asta, pentru ca sunt marturii de lasitate, dar mai apaream la televiziune, la emisiuni stiintifice si veneam cu note pe care le tineam sub masa, pe genunchi, ca sa nu fac o gafa politica. In totalitarism esti mereu vinovat si mereu te temi sa nu spui ceva nepotrivit. Putin cate putin, ajutandu-ne intre noi, spunandu-ne ca nu trebuie sa ne fie atat de frica, am ajuns sa putem vorbi, sa fim mai mult sau mai putin critici. Dar acesta a fost un proces, un proces pe care multi nu au putut sa il depaseasca si nu le fac un repros din asta”.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.