Creșterea copiilor, departe de a mai fi o îndeletnicire la îndemâna tuturor, ne-a devenit, pe an ce trece, tot mai peste mână. În curând va deveni mai complicată decât astronomia galactică. Natalitatea e în cădere liberă, iar în viitorul apropiat se va putea constata că există mai multe stiluri de parenting decât copii.
Cunoaștem oameni care se lipsesc de copii nu pentru că n-ar avea “cu ce” să-i crească, ci pentru că responsabilitatea creșterii lor i-ar copleși. În fața unei adolescente obraznice (dar extrem de sensibile), în fața unui țânc pasiv (dar extrem de revendicativ) adulții se simt neputincioși.
Odraslele noastre au devenit într-adevăr imprevizibile și înspăimântătoare. Creșterea lor, un joc de hazard, nicidecum o îndeletnicire firească a omului.
Spre deosebire de elita de ieri, elita de azi își crește prost copiii fiindcă fuge de firesc ca dracul de tămâie. Mulți dintre oamenii educați pe stil nou, avizi de carieră (corporatistă, academică etc.) înțeleg să se implice exclusiv financiar în destinul progeniturilor. Când unii dintre ei își dau totuși seama că, ratând implicarea în viața cotidiană a copiilor lor se ratează, de fapt, pe ei înșiși, e adesea prea târziu. Dar cum să-i spui unui om educat că orele petrecute cu copilul sunt mai importante decât orele petrecute într-o importantă videoconferință ori pritocind viitorul best-seller? Îți va răspunde prompt că principiile fundamentale ale parentalității îi sunt cunoscute, apoi se va întoarce, ofensat, la masa de scris. Îi vine greu să admită că e incapabil să se abandoneze unei îndeletniciri firești cum ar fi hrănitul copilului sau joaca în parc.
Oamenii needucați își cresc și ei prost copiii fiindcă vedetele “de pe sticlă” le-au indus ideea că firescul e ceva ce trebuie “depășit”. De fapt, adepții cei mai fervenți ale celor mai năstrușnice modele de parenting sunt chiar cei cu deficiențe serioase de educație. Ei văd în adoptarea unui stil de parenting o “opțiune cultivată”, dovada convingătoare că sunt în sfârșit intrați în rândul părinților cu pretenții de părinți. Dar cum să-i spui unui om needucat că atenția studiată cu care își crește copilul îi trădează de fapt intenția profundă, aceea de a-l scoate “pe tarabă”, ca produs finit, durduliu și râzgâiat, îndopat cu avocado, îngropat în piese lego, viitor absolvent mediocru de liceu internațional?
Una peste alta, când o minte rafinată are ceva de spus despre educația copiilor, (care este, trebuie să recunoaștem, una dintre puținele problemele legitim-cruciale ale umanității) se cuvine să devenim cu toții atenți.
Rodul atenției noastre este chiar textul de față. Nu vă punem la dispoziție o cronică în adevăratul sens al cuvântului, ci o colecție de reflecții oneste în marginea unei cărți pe care am găsit-o – prin intenție, prin formă și prin conținut – un binevenit demers anti-parenting.
Pentru ca observațiile care urmează să capete noimă, trebuie să începem prin a spune cititorilor că nu suntem oamenii regulilor, dar ținem la structură; că nu suntem oamenii ceremonialelor, dar ținem la o ordine firească a lucrurilor.
Mai precis: noaptea dormim (nu lucrăm), ziua ne mișcăm (nu lenevim), mâncăm la masă (nu tolăniți sau de-a-mpicioarelea), punem muzică (nu fond muzical), aflăm lucruri din cărți (nu de la televizor sau de pe net), învățăm limbi străine vorbind între noi (nu de la desene animate), somnul unuia e prioritate pentru toți, timpul de lucru al unuia e important pentru toți, crearea de atașamente în afara familiei e vitală pentru toți, de la mic la mare (aici nu e loc de gelozii absurde), conflictele se gestionează în patru (sau cel puțin nu se ascund de cei mici), conversațiile relaxate dintre adulți nu pot fi întrerupte de către copii, iar mersul la biserică, deși opțional, e încurajat cu discreție.
Se vede, deci, din cele enumerate mai sus că nu credem în ingeniozități pedagogice. Avem convingerea că tot ceea ce contează în educația copiilor (motivații, valori, structură) sunt la îndemâna oricărui om de treabă care e preocupat firesc de binele copiilor săi, indiferent de câți bani are în cont, de gradul de cultură, de orientare politică ori de relația sa cu Absolutul.
Din punctul acesta de vedere, cartea lui Teodor Baconschi e chiar o pledoarie pentru firesc – atât pentru firescul cotidian, cât și pentru firescul cultural (da, există așa ceva, deși nu mai e de multă vreme la îndemâna oricui). În carte e vorba despre educația care nu contorsionează, ci împlinește.
Citind-o, ai sentimentul că autorul conversează cu tine în chip relaxat, dar țintind, inteligent, probleme dintre cele mai sensibile (snobism, tehnologie, spirit critic); ți se comunică bonom și cochet, dar fără afectare, observații în marginea bunelor maniere, imposturii și parvenitismului. Tonul e alert, dar nepripit, intim, însă fără emanații confesive, armonizând firesc informații deosebit de utile (despre cinematografie, artă, muzee, științe exacte, teologie, muzică și umanioare) cu reflecții personale în marginea tuturor lucrurilor care ar trebui să conteze pentru noi toți, în ideea că ne-am dori să devenim – ori să rămânem – “oameni întregi”.
Cartea, deci, nu se adresează celor preocupați de păstrarea unor aparențe (de bună creștere, de cultură, etc.), ci celor preocupați, fără sofisticări inutile, de propriul destin. Căci copiii, odată născuți, sunt deja țesuți în destinul nostru. Să ni-i apropiem prin strategii de parenting, pare – fiindcă chiar este! – absurd. Nu de stiluri de parenting e nevoie, ci un stil de viață (Baconschi face aici, pe bună dreptate distincția între școlire și educație). Nu strategiile contează, ci calitatea relației cu copiii noștri. Calitatea acestei relații depinde mai puțin de ceea ce le spunem efectiv copiilor, cât de maniera în care fiecare dintre noi are grijă, zi de zi, de el însuși.
Imperativul, deși neformulat răspicat de Baconschi, e unul singur și e lesne de desprins din lectura cărții: pune-te la punct – ca să nu-ți preia copiii slăbiciunile. Noi am adăuga: rezolvă-ți nevrozele – ca să nu le transmiți mai departe copiilor.
Exact lucrurile care te fac pe tine “om întreg” contează și pentru edificarea copilului tău. Oamenii întregi nu fac “jumătăți de oameni”, nu fac, vorba autorului, “copii epigonice”, ci ființe libere care posedă în ele “toate rațiunile vieții”.
Or “omul deplin, matur, dotat cu o gândire liberă” este firesc ancorat în întrebările ultime. Ce e răul? Ce e moartea? Există Dumnezeu? Poate fi o religie sau o confesiune “mai adevărată” decât alta? Baconschi expune relaxat și nedogmatic datele fundamentale ale religiei și ale omului religios și arată de ce nu-și poate imagina o educație bună în lipsa unei dimensiuni religioase a existenței.
A descuraja eventualele manifestări religioase ale copilului tău (manifestări care, remarcă Baconschi, sunt perfect compatibile cu spiritul millenialilor) înseamnă nu doar să contribui la un deprimant cinism planetar, ci și să frânezi ceea ce orice inteligență normală (nealterată de programe școlare) cuprinde firesc: anume posibilitatea ca poveștile, miturile, chiar și metaforele să-și tragă seva dintr-un Dincolo al gândirii umane.
În aceeași cheie trebuie citit și capitolul referitor la educația muzicală. E vorba de stimularea deschiderii spre Cele Necuprinse. La cât de jalnică e în general viața de zi cu zi, doar muzica și credința mai pot exercita o “funcție critică” (vorba lui André Scrima) asupra lumii. Naturalețea cu care copiii mici de 4-5 ani se apropie de – și rămân în – muzică, nu încetează să ne surprindă. Copiii au într-adevăr această facultate de a se stabili în muzică. E o afinitate firească, nerezervată exclusiv naturilor muzicale, pe care cei mici pesemne că o au cu “cealaltă” ordine, a Misterului. Avem datoria, ne spune Baconschi, ca cel puțin să nudezvoltăm în copiii noștri ura față de religie. Avem datoria spirituală, completăm noi, ca cel puțin să nu dezvoltăm atașamentul pentru muzica proastă ascultând-o cu entuziasm noi înșine.
Deși are înțelepciunea de a nu trece sub tăcere problema crucială a sexualității, rămân, credem, câteva aspecte legate de corporalitate pe care Teodor Baconschi nu le abordează în carte, dar care nouă ne par cruciale pentru construcția personalității și a încrederii copilului în sine și în lume. Să le enumerăm mai întâi: senzațiile ca sursă de cunoaștere (“Cum adică ți-e frig? Afară e cald!” comentează critic mama banala senzație de frig a copilului, nedându-și seama că pune bazele unei neîncrederi funciare a viitorului adult în posibilitatea de a acționa în acord cu ceea ce simte); exprimarea corporală în general și importanța gestionării spațiului intim în particular; viața emoțională (inseparabilă de cea morală) cu cele două culmi ale lor: relaționalitatea și tandemul greșeală/iertare.
Din Averea bunei educații aflăm ce trebuie să știe un copil cu adevărat cultivat și civilizat. Realitatea, însă, este că mulți tineri cu adevărat cultivați și civilizați trăiesc cu o mare neîncredere în ei înșiși și în lume. Până să devină oameni întregi e cale lungă…
Neurochirurgul Antonio Damasio scria un lucru surprinzător: anume că rolul primordial al neuronilor era acela de a asista celulele corporale. Așadar, mai întâi corpul, abia apoi mintea. Identitatea de sine începe întotdeauna de la datele corporale. Pielea e o frontieră. Ceea ce mă “ține” este chiar schema mea corporală. Mușchii și scheletul mă așează pe pământ. Secrețiile interne și externe depun spontan mărturie despre viața mea emoțională. Să nu uităm că emoțiile sunt valori trăite. Or pe acele valori trăite se cuvine să construim…
Convingerea noastră este că niște adulți care se consideră oameni întregi își vor dori niște copii robuști fizic și psihic, curajoși și, evident, în cele din urmă, cultivați. Însă, cum spuneam, în primul rând, copilul trebuie așezat în propriul corp și în lume, abia apoi în propria-i minte. Toate deciziile culturale (și “elitiste”) trec, deci, la propriu și la figurat, în sens larg și în sens restrâns, prin stomac.
Să te miști bine, grațios, eficient, să faci sport de plăcere și să apreciezi o mâncare bună (respingând totodată spontan mâncarea proastă), e în primul rând o chestiune de educație generală a senzațiilor și doar în al doilea rând de cultură culinară. Senzația de bine pe care ți-o dau efortul fizic, gătitul și gastronomia în general – toate deprinse în prima copilărie – contribuie enorm la preîntâmpinarea unor probleme ulterioare de comportament alimentar ori de stil de viață. Ele dau pur și simplu valoare vieții cotidiene, combat plictiseala, insomnia, depresia și, în general, neașeazarea. Oamenii care nu țin la mișcare și cei care mănâncă fără să se uite ce bagă în gură sunt oameni care pierd extrem de ușor contactul cu ei înșiși. Competițiile sportive și mesele savuroase împreună cu ceilalți sunt, se știe de când lumea, activități de relație, cu nimic mai prejos decât spiritul civic sau performanțele intelectuale.
General vorbind, un corp neasumat, se întoarce împotriva ta. Mai devreme sau mai târziu, îți subminează (sau chiar îți schimonosește) spiritul. Nimeni nu vrea un copil care să-și facă selfie-uri prin marile muzee ale lumii, să practice turismul compulsiv, să se îngălbenească de spaimă în fața persoanei adorate sau să se ascundă, timid și orgolios, în spatele unor lucrări erudite. Cultura se în-corporează cum bine scria antropologul Ray Birdwhistell, părintele kinezicii.
Într-o lume atât de nefirească ca a noastră, atenția la propriile senzații poate fi – și trebuie să fie – educată. Tot ce ține de semnalele corpului, de la banala senzație de foame, frig, căldură sau durere și până la mângâiat și pupat, trântă și alte tipuri de joacă corporală – toate trebuie încurajate, căci sunt resurse inestimabile de autocunoaștere.
De la încrederea fundamentală în propriile datele corporale începe nu doar construcția identității, ci și vastul și sofisticatul proiect al intimității. În lipsa unui dialog permanent cu propriul trup, fie te abandonezi celorlalți, fie te alienezi. Dialogul emoțional cu noi înșine (bazat, repetăm, pe înțelegerea senzațiilor) reglează dialogul emoțional cu ceilalți (cât și cum mă apropii de cineva, pe ce criterii și în ce termeni?) fiind, de fapt, unica modalitate de limpezire a raporturilor noastre cu realitatea. Nu ne referim aici neapărat la sexualitate, ci la posibilitatea invitării și menținerii altor persoane în proximitatea noastră fizică și afectivă.
Înveți, astfel, să nu invadezi și să nu te simți, la rându-ți, invadat de alte prezențe. Înveți să revendici un spațiu când e cazul, să-ți asumi apropieri și depărtări, și, poate mai cu seamă, înveți să distingi între distanțare igienică și respingere. Aici părinții ar trebui să joace un rol crucial: ei au în primul rând datoria de a respecta senzațiile copilului practicând adecvat arta proxemicii. Datoria lor este să rămână la distanță optimă: suficient de aproape pentru ca cel mic să nu se simtă abandonat, dar suficient de departe pentru a nu se interpune între copil și realitate. Pentru că orice avertisment, oricât de pertinent, orice model de conduită, oricât de percutant, de fapt, dezinformează alterând fluența relației copilului cu lumea. Să nu ne facem iluzii: adevărul (pentru unii părinți greu de suportat) este că un copil nepregătit pentru relații e un viitor adult incapabil să trăiască pe cont propriu.
Nu ne referim aici la trăirea erotică și la investiția afectivă (fiindcă te poți foarte bine îndrăgosti lulea exact de cine nu trebuie), ci la știința de a te apropia de cineva în termeni adecvați și de a te îndepărta de altcineva în termeni la fel de adecvați, în baza unei coerențe emoționale.
Fara un model bun de exprimare emoțională venit din partea unui adult “întreg”, copilul va sfârși fie în sentimentalism, fie în inhibiție emoțională, adică în rigiditate sau alienare. În lipsa acestei educații emoționale care începe din primii ani de viață, viitorul adult nu va fi capabil să-și apropie obrazul de al altuia într-un gest nesexual, de afecțiune pură, asumat ca atare.
În încheiere, am mai aminti atitudinea față de propriile greșeli care rămâne, de asemenea, neabordată în carte. Cu sau fără voie, le greșim enorm celor din imediata noastră apropiere. În familii se greșește într-adevăr mult. Le greșim altora și alții ne greșesc nouă de dimineața până seara.
A-ți recunoaște greșeala și a-ți cere mai apoi iertare e nu doar o chestiune de educație, ci și o formă de cunoaștere și de apropiere de celălalt. Este vorba aici – să ne fie iertată solemnitatea – de iertare ca vârf al conștiinței. Avem muzica în plan artistic, avem intimitatea în plan emoțional, avem rugăciunea în plan religios și avem, iată, iertarea în plan moral.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
