Un motociclist a murit în Bucureşti, după ce a intrat în stâlpii din Pasajul Unirii

Pare o zi ca oricare alta. Mă ridic din pat şi mă duc împleticit la fereastră să-mi beau cafeaua. Ora de vizită a trecut, mă întreb ce s-o fi întâmplat cu doctorul de gardă. E prima dată când lipseşte.

În curtea Micului Pentagon fanfara începe să cânte The Star-Spangled Banner. Îmi pică fisa imediat: e Ziua Independenţei! În onoarea prietenilor americani Viorica organizează un picnic cu mici, hamburgheri şi hotdogi.

Cu valizele la uşă, pregătit de plecare, ambasadorul Hans deschide ceremonia printr-un speech de rămas bun. E vădit emoţionat. Tuşeşte în pumn, îşi dă părul pe spate cu pieptănul său metalic fără dinţi (comandă specială CIA) şi face doi paşi până la microfon.

― Dear friends, printre voi m-am simţit extraordinar… Aş fi vrut să mai rămân, dar asta nu depinde de mine. Orbiţi de discursuri populiste, goale de conţinut, pacienţii americani l-au ales pe măscărici. Îmi vine să plâng de ciudă şi chiar am s-o fac… Mă scuzaţi două secunde.

Îşi suflă nasul în batistă, apoi îşi şterge nişte lacrimi imaginare.

― Sentimentul de tristeţe mă copleşeşte, efectiv. Astăzi celebrăm Ziua Independeţei într-un moment în care spitalele sunt interdependente. Noi depindem de chinezi, chinezii de ruşi şi aşa mai departe. Cum bine spunea înaintaşul nostru, preşedintele Abraham, poţi să prosteşti unii oameni tot timpul şi toţi oamenii un timp, dar nu poţi prosti toţi oamenii tot timpul. Sper ca Donald să dispară din peisaj şi eu să mă întorc la post… O să-mi lipsească pacienţii de-aici şi doctorii care mă implorau să le dau voie să mă consulte. În final, aş dori să le mulţumesc, într-o ordine oarecare, următorilor: statului paralel, activiştilor #rezist, #metoo şi anticorupţie, activiştilor LGBT şi nu în ultimul rând lui Klaus. Fără ei aş fi fost mult mai puţin eficient. Trăiască Internaţionala Progresistă! Goodbye Romania, hope to see you soon!     

De sus, de la etajul patru, îl văd pe ambasador cum izbucneşte în hohote de plâns, acoperite de zgomotul salvelor de confetti. Baloane alb-roşii-albastre se înalţă spre cer. Majoretele de la salonul fără clanţă dansează în ritmuri de fanfară. Preşedintele Viorica îl strânge pe Hans la piept şi îl sărută pe creştet la fel de afectuoasă ca un taliban cu vecinul său de scaun, înainte de-a sări în aer cu tot cu avion.

― Mulţumim, dragă prietene! Thank you very much! La mulţi ani, America!

Pe scenă urcă membrii trupelor speciale de la Spitalul Deveselu. Sunt echipaţi uşor, în şlapi şi bermude, iar în spinare poartă câte o rachetă defensivă Patriot (care în caz de nevoie poate deveni foarte ofensivă). De pe acoperişul spitalului, doctorul Codrin lansează un avion de hârtie cu însemnele Armatei Roşii. Nu apucă să planeze prea mult. Rachetele Patriot îl doboară ca pe-o muscă, în uralele publicului.

E una din zilele alea toride, când îţi vine să râmâi în pielea goală şi să-ţi torni pe cap vreo două găleţi cu apă. Chiar asta şi face Cosette, sub privirile uluite ale ambasadorului. Hans se uită insistent la tatuajul femeii de pe coapsa piciorului stâng: secera, ciocanul şi bancnota de 100 de dolari. Îi zâmbeşte complice. Are şi el unul asemănător într-un loc foarte intim.

Spectacolul continuă. Zece paciente transsexuale (de la spitalul din Washington) fac o demonstraţie de fotbal american. Se tăvălesc prin noroiul artificial din dreptul cantinei. Mă străduiesc să înţeleg ceva din jocul lor, doar că fetele încep să se încaiere dintr-un motiv nedesluşit. Se lovesc dur şi se trag de păr, spre amuzamentul general.

În cinstea evenimentului, şefa Spitalului Micul Pentagon poartă pijamale albe cu steluţe albastre şi dungi roşii. Se frământă lângă ambasador, nu ştie dacă i-a venit rândul. Îşi ia inima-n dinţi şi înaintează la microfon. Se dă cu ruj într-un ciob de sticlă, îşi aranjează coafura şi muşcă din colţul de pâine pe care-l păstrase după micul dejun.

― Mă scuzaţi, de când s-a întâmplat ce s-a-ntâmplat cu Liviu tot timpul simt un gol în stomac… Bună dimineaţa şi bine v-am găsit la această sărbătoare a prieteniei româno-americane. Vreau să te felicit, dragă Hans, pentru că acum circa un sfert de mileniu v-aţi rupt de sub tutela spitalului din Londra, care la rândul lui se rupe acum de Bruxelles. Istoria se repetă şi cine nu a tras învăţăminte este condamnat să trăiască în ignoranţă, sărăcie şi multă prostie…

Se opreşte să arunce colţul de pâine într-un pacient care izbucnise în râs. Îl nimereşte fix în gură, spărgându-i incisivii.

― …aşadar, suntem mândri de parteneriatul nostru strategic. În schimbul atitudinii binevoitoare faţă de firmele care ne bagă pe gât medicamente la suprapreţ şi fac tot soiul de golănii, ne-aţi oferit tehnică militară depăşită şi promisiunea că pacienţii de la Chişinău vor fi trataţi exclusiv la Spitalul Micul Pentagon… Mulţumim pentru paradele gay la care aş fi participat cu drag dacă m-ar fi lăsat Liviu. Mulţumim presei finanţate de ONG-urile miliardarului filantrop. Au ridicat rafinamentul de fabricare a fake-news-urilor la rang de artă. Mulţumim regizorilor, scenariştilor şi producătorilor spitalului din Hollywood pentru curentul #metoo şi toate curentele progresiste cu afro-americani, lesbiene şi bisexuali în roluri de supereroi… Asta mă determină să cred că şi eu aş putea deveni un erou, măcar la nivel de benzi desenate.

Din locul său de la peluză, Ludovic sare ca ars şi începe s-o fluiere pe şefa Micului Pentagon. Incidentul pică prost în plină atmosferă de sărbătoare. Şase majorete sumar îmbrăcate coboară de pe scenă şi dansează în apropierea lui Ludovic. Bărbatul uită complet de Viorica. Scoate din buzunar o bancnotă de 10 lei şi o bagă în chiloţii roşcatei care-l împunge cu sânii ei mari. Îi mărturiseşte fetei că-i prieten de şpriţuri cu ambasadorul, apoi îi arde o palmă la fund. Tânăra leşină de plăcere în braţele lui Klaus, în timp ce Ludovic se uită urât la şeful său.

Un elicopter Apache silenţios aterizează în curtea spitalului. Doi militari de la US Navy coboară şi îi fac semn lui Klaus să urce la bord. Când elicopterul dispare la fel de discret precum apăruse, ambasadorul Hans se panichează. Îşi dă seama că de fapt aparatul de zbor venise pentru el.

Soldaţii preşedintelui Donald îl confundaseră cu Klaus. Asta nu-l deranjează câtuşi de puţin. Dimpotrivă. O să mai rămână un timp la Spitalul Micul Pentagon, ca să promoveze fără sfială politica democrată în plin regim republican.    

(va urma)