În urma înfrângerii facţiunii comuniste foarte puternice şi foarte populare în timpul rezistenţei din cel de-al Doilea Război Mondial, Grecia a rămas în sfera occidentală, dar o bună parte din mentalul colectiv grecesc a rămas profund ataşată ideologiei de stânga, exprimată, în afară de mişcările de centru stânga, şi de un Partid Comunist, care în ciuda retoricii sale leninist-staliniste şi-a păstrat o prezenţă constantă în parlament şi, cel mai probabil, va trece pragul electoral şi la aceste alegeri, dar şi de o stângă radicală (SYRIZA), mai modernă, egalitaristă, admiratoare a modelului lui Hugo Chavez.
SYRIZA a venit la putere în ianuarie 2015, cu o retorică antioccidentală şi populistă pe fondul crizei economice greceşti, dar, deşi a organizat un referendum pentru ieşirea Greciei din Zona Euro, Alexis Tsipras a înţeles în cele din urmă consecinţele ruperii de Occident şi a acceptat condiţiile de salvare financiară a Greciei n.trad.).
Guvernarea Stângii Radicale a găsit Grecia profund ancorată în Occident şi chiar dacă a încercat să ducă ţara pe o altă cale, a eşuat. Din septembrie 2015, SYRIZA a guvernat înţelegând necesitatea ca Grecia să rămână în Zona Euro, iar relaţiile dintre Grecia şi SUA au cunoscut o dezvoltare fără precedent.
Cu toate acestea, în ultimul timp Alexis Tsipras şi colaboratorii săi au încercat să mobilizeze din nou retorica Războiului Rece, susţinând că doar SYRIZA poate sta drept pavăză între popor şi o dreaptă nemiloasă şi revanşardă. Aceste experienţe se dovedesc însă utile: ambiţiile iniţiale ale SYRIZA au arătat că singura cale pe care Grecia o are pentru a evita dezastrul este aceea de a se adapta la lumea actuală ca membră a UE. Iar încercarea de a-i impresiona pe cetăţeni agitând coşmaruri din trecut (şi cu tot felul de pomeni) a eşuat şi ea.
Astfel, poate prima dată din 1974 (anul instaurării democraţiei în Grecia n.trad.) discuţia publică s-ar putea elibera de mitul că toate problemele ţării ar fi rezolvate dacă Stânga ar fi la putere. Şi nu stă în picioare nici afirmaţia că SYRIZA nu a fost „Stânga adevărată”. Amintim că ea a inclus şi reprezentanţi ai „Stângii nealterate” care s-au retras după schimbarea de foaie din vara lui 2015 (şi au fost şi sancţionaţi la urne), alături de naţionaliştii lui Panos Kammenos (liderul partidului Grecii Independenţi, fost ministru al apărării n.trad.).
Până în vara anului 2015, ambele aripi extremiste ale guvernului (stânga radicală şi dreapta naţionalistă), dar şi premierul Alexis Tsipras nutreau speranţa că Rusia va ajuta Grecia să rupă legăturile cu Occidentul. Coabitarea eteroclită dintre Tsipras şi Kammenos a demonstrat că mantia ideologică din trecut nu a putut acoperi cinismul şi oportunismul prezentului.
Povestea fluturată în mod tradiţional că Rusia este soluţia tuturor problemelor pentru greci, poveste ce are adepţi în întregul spectru politic grecesc, a suferit o grea lovitură. Dimpotrivă, colaborarea cu Uniunea Europeană, construcţia etalon a democraţiei liberale, s-a dovedit singurul mod de a salva ce se mai putea salva în vâltoarea crizei pentru ca ţara să poată sta din nou pe picioarele ei. Eşecurile guvernului SYRIZA, nevoile şi lipsurile reliefate de criză au contribuit la conştientizarea de tot mai mulţi greci a necesităţii de a se veni cu soluţii şi nu cu poveşti despre patrioţi şi politicieni vânduţi străinilor, despre stânga cea bună şi dreapta cea rea.
În plus, toleranţa manifestată de guvernul SYRIZA faţă de lipsa de respectare a legii şi pentru acţionarea după bunul plac a dus la o aşa de mare inflamare a problemei încât puţini nu ar fi de acord că problema nu este una ideologică, ci una penală. Acţiuni pe care unii le-ar putea vedea drept o manifestare a unei opţiuni politice au dus la impunerea legii bunului plac fără limite. Dar şi aici s-a văzut falimentul ideii de violenţă bună şi violenţă rea, adică violenţa de stânga versus violenţa de dreapta.
Probabil că tot acum cei mai mulţi dintre noi vom condamna şi atacurile Zorilor de Aur şi ale oricăror alte „grupări”. Este şi ăsta un câştig, chiar dacă scump plătit. (Zorii de Aur este un partid de extremă dreaptă, de factură nazistă, cu numeroase manifestări violente, dar cu o ascensiune fulminantă în anii crizei, ajungând să obţină chiar şi aproape 10% în parlament. Partidul se află acum în cădere semnificativă conform sondajelor, fiind la limita intrării în parlament. Pe lângă ascensiunea îngrijorătoare a extremei drepte, Grecia a avut de-a lungul timpului o întreagă tradiţie de grupări anarhiste, unele dintre ele remarcându-se şi prin atacuri violente catalogate drept acţiuni teroriste n.trad.)
După ce, aşadar, guvernarea SYRIZA a evidenţiat lipsa de soluţii din partea Stângii, dar şi din partea retoricii antioccidentale, vine acum la putere Noua Democraţie (de dreapta, principalul partid de opoziţie n.trad.). Conducerea dreptei este mandatată cu responsabilitatea de a fructifica acest teren propice care s-a născut din ruinele sistemului politic. Şi anume, conştientizarea posibilităţilor, dar şi a slăbiciunilor Greciei, respingerea anchilozărilor ideologice şi nevoia găsirii de soluţii, afirmarea unor oameni serioşi în politică, indiferent de partid, şi colaborarea cu ei.
Reacţia împotriva Noii Democraţii va fi extrem de puternică. Dar cel mai mare risc cu care se va confrunta va veni tot din interiorul partidului: şi anume dinspre tentaţia de a reproduce aceleaşi poveşti iluzorii, aceeaşi retorică şi acelaşi comportament al unei Grecii umbrite de un conflict ideologic depăşit. Speranţa este că începe un nou capitol.
