După 20 de ani, în timp ce Rusia şi Occidentul se îndreaptă poticnindu-se spre confruntare, este greu să ne amintim că la început Putin a fost un lider declarat prooccidental. George W. Bush şi Tony Blair s-au grăbit să-i strângă mâna, iar Putin însuşi a mers în Bundestag pentru a proclama pe larg şi într-o germană fluentă că destinul Rusiei este în Europa. Dar liderii occidentali au fost îngroziţi de brutalitatea de care a dat dovadă el în Cecenia şi de primele indicii ale tendinţelor lui antidemocratice, între care amuţirea posturilor tv critice.
Mi se pare că defectul fatal al lui Putin a fost incapacitatea lui crasă de a înţelege că era o contradicţie între a fi un autocrat necruţător pe plan intern şi valorile civilizaţiei occidentale pe care le aclama verbal (cel puţin pe atunci).
Unii susţin că el nu a fost niciodată un prooccidental serios, că amabilitatea lui a mascat motivele ulterioare şi proiectele de inspiraţie KGB de dominare a lumii. Dar eu cred că această teorie este greşită. Pe când am lucrat în calitate de consultant la Kremlin în prima parte a regimului lui Putin, am luat parte la multe întâlniri cu oficialităţi de rang înalt şi nu mă îndoiesc că acestea se considerau „occidentale” şi chiar democratice.
Problema se află în altă parte – în incapacitatea lui Putin de a înţelege temerile Occidentului şi ostilitatea crescândă pe măsură ce politicile sale interne dezvăluiau că el nu este un adept al democraţiei. Am discutat acest lucru cu consilierii lui: cum poţi spera să convingi Occidentul că eşti un bun partener dacă refuzi să denunţi adecvat epoca sovietică, dacă reprimi protestele şi cenzurezi media? Ei nu puteau face legătura între cele două. Şi aşa, în mod firesc Occidentul a devenit din ce în ce mai suspicios şi drept răspuns Putin iniţial a fost dezamăgit, apoi furios şi în cele din urmă de-a dreptul ostil. De la acea primă etapă prooccidentală, eu cred că este posibil să distingem alte trei etape ulteriore ale „putinismului”.
A doua a început cam în 2003 şi a atins apogeul în februarie 2007, când Putin s-a deplasat la Munchen pentru a transmite un atac usturător la adresa pretenţiilor SUA de a conduce lumea ca „unic stăpân”. El era iritat că în loc să răspundă la paritate la gesturile lui (inclusiv ajutorul în războiul împotriva talibanilor din Afganistan), americanii nu doar că ignoraseră opoziţia lui robustă faţă de războiul din Irak, ci îşi continuau cu insistenţă planurile referitoare la scutul cu rachete care, în opinia lui Putin, împreună cu extinderea NATO, ameninţau direct securitatea Rusiei.
Etapa a treia s-a dezvoltat în perioada preşedinţiei Barack Obama, timp de patru ani în care Putin a fost nominal premier dar a rămas principalul actor de la Kremlin. Furia i-a fost stârnită de ceea ce percepea drept complexul de „superioritate” al SUA (am putea totodată să interpretăm că ar fi vorba despre complextul de inferioritate rusesc), ilustrată de remarcile lui Obama că Rusia era doar o „putere regională” şi că Putin dădea dovadă de „acel gen de nepricepere, de parcă ar fi un copil plictisit din fundul clasei”. Conducătorii ruşi (nu doar Putin) nu rezistă la insulte personale de felul acesteia. Şi manifestă o puternică aversiune faţă de prelegerile care li se ţin despre cum să se poarte.
Furia lui Putin a atins apogeul la momentul alegerilor parlamentare din 2011, care au fost falsificate în mod evident şi au scos mii de oameni în stradă pentru a protesta. El a dat vina pe americani, acuzându-i că îi susţin pe demonstranţi – nu doar moral ci şi material – şi imediat ce a fost reales preşedinte în 2012 a început să declare supremaţia societăţii şi moralităţii ruse comparativ cu Occidentul „decadent” şi „asexuat”. Aceasta a dus la o politică externă bazată pe ideea că Occidentul nu îi acceptă pe ruşi ca parteneri egali, aşa că ei îşi vor asuma pur şi simplu acest rol. Această ideologie poate fi constatată în repetate ocazii.
Dacă Occidentul poate invada Irakul fără a fi tras la răspundere – aşa judecă Putin – atunci Rusia poate da o mână de ajutor camaradului ei din Siria, preşedintele Bashar al-Assad. Dacă Occidentul crede că poate să târască Ucraina, cu legăturile ei de secole cu Rusia şi importanţa ei strategică, scoţând-o de pe orbita Moscovei, atunci să se mai gândească. Dacă Occidentul consideră că are dreptul de a influenţa afacerile ruseşti cu ONG-urile şi finanţarea sa, cu propaganda sa constantă şi susţinerea sfruntată pentru opoziţie, atunci de ce se plânge de cei câţiva bots internet pe care îi desfăşurăm pentru a submina procesele electorale? Noi nu facem decât să vă răspundem cu ceea ce voi ne faceţi de decenii.
Acesta ar fi după părerea autorului articolului actualul modus operandi al lui Putin. El consideră că ceea ce face este o imagine în oglindă a ceea ce Occidentul îi face Rusiei şi lumii întregi. Ironia este că, prin lustruirea imaginii sale de om forte, el îşi trădează vulnerabilitatea. Paranoia sa pe tema acceptării unor alegeri libere şi recenta oprimare brutală a protestatarilor prodemocraţie sunt dovezi ale slăbiciunii sale. Cu cât se baricadează mai mult, cu atât devine mai clar că el este îngrozit să nu piardă controlul – şi să nu ajungă să dea socoteală. El a creat acum un stat poliţienesc care nu permite nesupunere, susţinut de o presă care îi glorifică fiecare cuvânt în pur stil sovietic.
Există puţine şanse de îmbunătăţire a relaţiilor cât timp Putin va rămâne la putere. Dar pe termen lung sunt speranţe. Vulturul bicefal rus a privit mereu atât spre vest cât şi introspectiv. Actuala situaţie este în esenţă unul din perenele viraje spre excepţionalismul rus sau slavofilie, iar pendulul se va întoarce în mod sigur. Majoritatea ruşilor – cu certitudine din intelligentsia şi clasa mijlocie – rămân prooccidentali.
Putin este încă popular pe plan intern exact pentru că instinctiv s-a folosit de stările sufleteşti schimbătoare ale naţiunii – reflectând deopotrivă dorinţa lor de a se separa de lumea la care nu au avut acces decenii la rând şi dorul lor de respect şi securitate. Când va pleca în cele din urmă din prim-plan, ar trebui ca Occidentul să ţină minte asta. Pentru că chiar dacă va fi lipsit de cruzimea lui Putin, priorităţile succesorului său vor fi în mare măsură aceleaşi, potrivit The Guardian, citat de Rador.
Articol de Angus Roxburgh, autor al cărţii „Moscow Calling: Memoirs of a Foreign Correspondent”
