Dezbaterile despre identificarea și aplicarea, în politica românească, a celor mai bune standarde de conduită au o tradiție îndelungată. Pentru a nu încărca excesiv textul, sper să fie suficientă menționarea premiselor sale principale: a) există, și în politică, bune practici; b) unele dintre ele aparțin factorilor igienici, deoarece respectarea și îndeplinirea lor nu sunt recompensate ca atare (reprezintă, într-un context democratic matur și stabil, fapte banale), dar c) ignorarea sau relativizarea lor este costisitoare politic.
Standardele duble, oricum și în orice context s-ar manifesta, sunt ruinătoare pentru credibilitatea actorilor politici și, dincolo de efectele negative imediate, diminuează forța și impactul acțiunilor viitoare. Iar credibilitatea face parte din categoria resurselor redutabile, dar fragile, care, odată pierdute, sunt foarte dificil de recuperat.
După înfrângerile înregistrate la alegerilor prezidențiale, liderii USR, domnul Dan Barna, și PSD, doamna Viorica Dăncilă, oferă cele mai recente exemple de fugă de răspundere. Sunt și ultimele? Puțin probabil.
Oricât ar părea de inacceptabilă ideea pentru susținătorii fiecăruia din cei doi, ei se aseamănă în ceea ce privește ignorarea cerinței igienice de asumare a răspunderii personale pentru eșec. Explicit și ofensiv, ambii împărtășesc opinia conform căreia „quod licet Iovi, non licet bovi”!
Există, cred, și o diferență: șansele de reușită ale doamnei V. Dăncilă în tentativa de evitare a pierderii funcției de președinte de partid sunt semnificativ mai mici. Va însemna aceasta și un prim pas spre reformarea democratică a PSD? Și, în ceea ce privește USR, ce ne spune acest episod, în afara unor auto-complezente certificate de merit și unicitate, despre funcționarea actuală și viitorul partidului?
Dincolo de discursul stereotip (în care la loc de cinste se află cuvinte și expresii nobile precum curaj și rezistență în fața dificultăților), asistăm la încercări de înlocuire a unui mecanism clar și exigent de corecție, confirmat și aplicat în democrațiile mature – acestea fiind, de altfel, un reper frecvent invocat în discursurile politice autohtone – cu soluții costisitoare al căror obiectiv principal este statu-quo-ul de partid.
Reacția imediată, și neabătută de justificări variate referitoare la „circumstanțe adverse”, a liderilor la eșecuri și erori, personale sau ale organizației pe care o conduc, ar trebui să fie demisia. Desigur, valabilitatea acestei norme igienice nu este limitată la pozițiile de vârf din politică; domeniul său normal de aplicabilitate acoperă totalitatea posturilor și funcțiilor din administrația publică.
Acceptarea regulii igienice a demisiei clarifică, de la bun început, faptul că acțiunile, deciziile și comportamentele greșite au efecte directe1.
Gestionarea eșecului – un caz particular al problematicii mai ample a informațiilor reale, dar nefavorabile – reprezintă un test ce nu îi privește numai pe lideri. Ea este semnificativă și pentru organizație. Onestitatea, speranța și sinceritatea există, desigur, în multe demersuri ce consideră demisia o eroare. În egală măsură, însă, nu cred că pot fi eliminate subordonarea, conformismul, oportunismul, calculele politicianiste și, nu în cele din urmă, mediocritatea și greșeala.
Nu știu care este ponderea specifică a acestor elemente în cazurile menționate, dar cred că este validă ipoteza că multe influențează rezultatul de etapă discutat în acest text.
De asemenea, nu pun semnul egalității între cele două categorii descrise mai sus. Dar, dincolo de resorturile diferite, ele au în comun ignorarea preeminenței regulii demisiei.
Premisa principală, dar nu și merituoasă, a adepților alternativei de salvare a liderilor o constituie utilitatea practică a respingerii recunoașterii eșecului și erorilor. Deoarece admiterea acestora – iar demisia reprezintă o confirmare explicită – ar transmite un mesaj negativ și descurajator votanților partidului și ar reprezenta o fisură ce dă satisfacție și poate fi exploatată și amplificată de adversarii politici.
Odată promovată validitatea acestei abordări, argumente diverse sunt convocate în sprijin. Este dificil de făcut o listă completă, dar unele dintre acestea sunt: eroizarea și victimizarea; comandamentele superioare ale unității, încrederii și răbdării, deoarece cetatea este asediată de barbari; externalizarea completă a responsabilității (partidul și candidatul au muncit mult, eficient și competent; în pofida rezultatului, partidul/ candidatul reprezintă alegerea corectă); criticile ca instrumente de destabilizare a partidului.
Respingerea rolului reglator al demisiei în politică și administrație publică diminuează disponibilitatea și potențialul de analiză critică și de identificare a soluțiilor valide. Cu costuri semnificative pentru stabilitatea și eficiența organizației.
Citeste intreg articolul si coemnteaza peContributors.ro
