Nu mă refer mai jos la celelalte scutiri, ci fix la cele pentru jurnaliști.
În primul rând trebuie să ne uităm unde se duc banii pe care îi încasează statul din impozitul pe venit. Mare parte se duc către primării, conform legii bugetului de stat. Am mai scris despre acest subiect aici. Primăria poate, de exemplu, să renoveze o școală cu banii pe care îi primește din acest impozit.
Discutam în urmă cu câteva luni cu un angajat care spunea că nu i se pare normal ca el, care plătește impozitul, să își ducă copilul la școală în timp ce alții nu plătesc și se bucură de aceleași condiții. Chiar aprecia că poate primăria ar putea recondiționa sala de clasă în care învață cel mic. Bineînțeles, era conștient că în momentul de față oricum se cheltuiesc banii prost și, poate, nu s-ar schimba oricum nimic, dar îl deranja ideea. Discuția era în contextul facilităților acordate pentru cei din sectorul construcțiilor.
Înțelegem, din expunerea de motive, că se dorește această facilitate pentru că presa se află într-o situație economică dificilă. Așadar, în teorie, aceasta ar trebui să se elimine când își va reveni. Cineva obișnuit cu o facilitate nu va fi mulțumit când i se va lua sau când se dorește eliminarea acesteia.
În situații dificile sunt și angajații din industria textilă sau hoteluri, cu salarii mici și cu firme gata să se închidă. Cu ce sunt jurnaliștii mai presus de ceilalți angajați și de ce trebuie să plătească ceilalți pentru noi?
Proiectul este susținut de parlamentari PSD și ALDE.
Extrapolând o idee din cartea „Macroeconomics” a profesorului de economie de la Harvard, Greg Mankiw, cei care vor plăti scăderile de taxe sau scutiri suntem tot noi sau generațiile viitoare. Fiind venituri mai mici la buget, statul trebuie să împrumute bani. Așadar, trebuie plătiți în viitor de cineva.
Un exemplu din cartea lui Mankiw. Să presupunem că guvernul împrumută 1.000 de lei de la cetățeanul obișnuit pentru a da aceluiași cetățean o reducere de impozit de 1.000 de lei. În esență, această politică este aceeași cu a acorda cetățeanului o obligațiune guvernamentală de 1.000 lei, ca un cadou.
O parte a obligațiunii spune: „Guvernul vă datorează, deținătorului obligațiunilor, 1.000 lei plus dobândă.” Cealaltă parte spune: „Dvs., contribuabilul, datorați guvernului 1.000 lei plus dobândă.
În general, darul unei obligațiuni de la guvern către cetățeanul obișnuit nu îl face pe cetățean mai bogat sau mai sărac, deoarece valoarea obligațiunii este compensată de valoarea obligației fiscale viitoare.
Trebuie să existe o dezbatere în spațiul public dacă ar trebui să mai existe astfel de facilități sau nu.
Când se dau astfel de beneficii, poate ar trebui ca inițiatorii să se gândească la efectele pe care le vor avea în viitor. Cineva plătește pentru ele.
