​FOTO Imagini inedite, expuse abia acum, de la Revoluția din ’89 din Timișoara. „Fotografiam de sub geaca cu fermoarul deschis” – Esential

Cătălin Regea, în prezent antreprenor și administrator al unei agenții imobiliare, își amintește de Revoluție ca de un moment care a schimbat cursul României și destinele oamenilor care locuiau în ea.

Student pe atunci în anul 2 la Universitatea Politehnica din Timișoara, acesta se autointitulează un răzvrătit al sistemului.

—-

A copilărit într-o localitate aflată la 80 de kilometri de Timișoara, în orașul Bocșa. Își trăia viața de student la cămin, însa momentul izbucnirii revoluției l-a găsit acasă, în locul natal. Abia împlinise 20 de ani, însa vâltoarea tinereții și frustrările adunate de-a lungul anilor l-au împins să plece de acasă, chiar dacă părinții s-au împotrivit. Erau șanse ca el să nu se mai întoarcă niciodată acasă.

„Eram acasă la părinți. Am auzit din partea altor colegi care veniseră în oraș că în Timișoara se întâmplă ceva deosebit, ceva cu care nu eram obișnuiți. În seara respectivă am discutat cu părinții și cu alți prieteni și fără un acord ferm din partea lor am plecat cu trenul de noapte la Timișoara”, a spus fotograful.

Înainte de a pleca de acasă ia cerut tatălui său un aparat de fotografiat, știind că acesta va fi singura sa arma împotriva soldaților înarmați.

Noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 a petrecut-o pe tren, frământat de gânduri. Nu știa ce avea să găsească în oraș, dar intuia că schimbarea este pe drum. Ajuns în Timișoara, tânărul student a fost șocat să vadă pe străzile pe care altă dată circula liniștit, un front de război- tancuri, trupe de soldați înarmați și multă agitație. Acum se afla în mijlocul acțiunii, nu mai era cale de întors.

„Am început să fotografiez de la început cu teamă. Fotografiam de sub geaca cu fermoarul deschis, doar cu obiectivul afară, oriunde mi se părea interesant. M-am urcat pe blocuri, am făcut poze soldaților. Era metoda mea de a mă exterioriza și de a lupta împotriva regimului”, spune Regea.

Frica a lăsat-o acasă deoarece știa că în mijlocul luptei doar cei mai slabi soldați cedează. Cu fiecare cadru fotografiat, Cătălin Regea regăsea un popor care a prins glas și avea curajul să își ceară libertatea, cu o energie și o eliberare pe care România nu a cunoscut-o vreodată. Acesta a rămas marcat de atmosfera din acele zile și spune că nu va uita niciodată mulțimea care își cerea din toate puterile ei libertatea.

„În momentul când am urcat în balconul Operei și lumea de jos, aproximativ o suta de mii de oameni, părea că toată Timișoara era acolo, striga “Libertate, libertate, jos Ceaușescu!”. Acest cuvânt, libertate, mi s-a întipărit în minte și nu îl voi uita niciodată”, își amintește emoționat Cătălin.

Acesta spune că a fost condus de curajul tinereții și al nebuniei. În fiecare seară, el și prietenii săi adormeau cu același gând, că a doua zi trebuie să iasă înapoi în stradă. Nopțile friguroase și sunetele focurilor de armă nu le-a putut uita.

„Am dormit pe la prieteni pentru că la un moment dat căminele s-au închis. Dormeam pe unde apucam. Într-o noapte am dormit într-o cofetărie care avea vitrinele sparte. Mai dormeam și prin fața Operei”, își aduce aminte Cătălin Regea.

Momente grele și amintiri dureroase au trăit cei care și-au riscat viața pentru libertatea noastră de astăzi. Curajoși chiar și în fața taburilor care încercau să oprească haosul, ne întrebăm astăzi ce i-a făcut să meargă mai departe?

„Știam că nu vom fi iertați”

Cătălin Regea mărturisește că era fericit deoarece lucrurile erau clar ireversibile. Știa că înapoi nu se mai poate merge – ori ieșeau victorioși, ori morți sub denumirea de „huligani”.

„Nu știam cum va arăta sfârșitul sau dacă va exista unul. Așteptam semnale să iasă și celelalte orașe. Cumva intuiam că doar noi în Timișoara nu vom putea răsturna un regim atât de puternic. Știam că nu vom fi iertați. Căutam sprijin în alte orașe. S-a spus că vor rade Timișoara de pe fața pământului”, spune fotograful.

Copleșit de amintiri, acesta ne povestește momentul în care se afla lângă vechea Primărie a Timișoarei, în Piața Libertății.

„Erau niște tuneluri acolo. Au fost zvonuri că erau teroriști în acele tuneluri. Lângă stătea un soldat încremenit căruia îi era frică să intre în tunel pentru că nu aveam sursă de lumina. Încă țin minte că i-am zis soldatului să se dea la o parte dacă îi e frică și să ne dea nouă arma”, a spus Cătălin parca încă surprins de curajul său de atunci.

Mărturisește cu mâna pe inimă că frica nu exista. Nu avea voie să îți fie frică deoarece pericolul era oricum la tot pasul. Din fericire nu a pierdut pe nimeni la Revoluție, însă a ajutat mai mulți oameni răniți, victime ale unei represiuni comandate de dictator. Printre ei se afla și o femeie de care își amintește chiar și acum.

În seara de 19 decembrie, pe lângă Casa Studenților s-a deschis focul. Oamenii s-au trezit înconjurați de forțele armate și au încercat să fugă. La o distanță de câțiva metri de Cătălin, o femeie cade la pământ, fiind împușcată. Nu o cunoștea, însă impulsul a venit imediat.

„După ce au trecut taburile m-am îndreptat spre ea, am încercat mai mulți să o ajutăm. A apărut un cetățean cu o Dacie verde și a urcat-o în mașină să o ducă la spital. Sau cel puțin așa știam noi”, spune fotograful.

La Timișoara s-a tras chiar și în fața Catedralei. Oamenii au murit pe scări pentru că nu au putut intra în biserică. Cătălin Regea a fost martorul acestor fapte pe care le-a surprins în fotografiile sale – crime împotriva umanității.

Am încercat să îi aducem aminte de copilărie și de traiul într-o țară în care individul și libertatea sa era mai mult o poveste decât o realitate. Având ambii părinți profesori, acesta spune că nu a suferit lipsuri majore, însa avea ca termen de comparație prieteni de familie plecați în Germania. Din poveștile lor de după granițele României comuniste își dădea seama că viața poate arăta și altfel. Ar fi fost tentat să plece, însa nu era momentul. Astfel, sentimentele de frustrare se adună și clădesc în mintea tânărului sentimente de ură față de regim.

„Totuși am avut o copilărie fericită pentru că am știut să ne găsim plăcerile în limitele care ne erau impuse, prin micile bucurii”, spune Cătălin.

Un moment care l-a pus pe gânduri a fost întoarcerea unui fost coleg care reușise să plece în Germania.

„El avea deja carnet, avea bani, își cumpărase o mașină ieftină, însă mie mi se părea pe atunci un lux. L-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă acum s-ar închide granițele și nu ar mai putea merge înapoi, iar el mi-a spus sec <<aș muri>>”, își amintește Cătălin.

Regea nu își aduce aminte ca în casa unde a copilărit să se fi discutat vreodată teme politice. Aceste subiecte, spune el, erau tabu.

„Mai vorbeam cu bunicii din partea mamei, dar foarte estompat, discuții extrem de superficiale, iar după a doua întrebare mi se spunea să tac. Era un blocaj, societatea suferea de absența cuvintelor, a opiniei. Exact ca în Sindromul Stockholm: te înveți să trăiești cu el”, povestește Regea.

Acesta avea să afle motivul pentru care în casă toate lucrurile spuse erau cu măsura foarte târziu, abia prin 1994.

„Țin minte că a avut loc o discuție despre bunicul meu. Ultimii ani de viață i-a petrecut numai prin spitale, diverse operații. Abia atunci tatăl meu mi-a zis că a avut acea stare de sănătate precară pentru că a fost bătut și maltratat de comuniști, el fiind un regalist convins. Nu putea să se abțină în a-și manifesta opinia politica”, mai spune fotograful.

—

Teama a impus familiei să fie mai precaută cu ceea ce spune în interiorul casei, mergând pe principiul „și pereții au urechi”.

„Cel mai probabil eram supravegheați suplimentar de către securiști deoarece îmi amintesc că în anumite zile, destul de periodic, eram vizitați de securistul orașului care le punea întrebări părinților mei despre care nici în ziua de astăzi nu am aflat. Ei nu îmi povesteau”, își aduce aminte Cătălin.

Aceste enigme și întrebări la care nimeni nu avea răspuns într-un sistem bolnav care se apropia de sfârșit au pus bazele Revoluției. Cătălin Regea, chiar dacă pe atunci era doar un tânăr cu vise, știa că regimul e otrava care a făcut rău României pe parcursul anilor. A distrus tot ce era frumos și a lăsat în urmă doar ruine pe care oamenii aveau să construiască mai târziu România pe care o vedem astăzi.

Privind înapoi la perioada comunista, Cătălin susține că libertatea și sănătatea sunt două lucruri pe care omul nu le prețuiește atunci când le are.

„Apare o gripă, se descoperă un tratament miraculos. Lucruri trecătoare. Problema e atunci când intervine o boală gravă și aceea se numește dictatura, pentru că dictatura nu se tratează în 7 zile sau 7 luni. Am văzut de-a lungul istoriei că dictaturile durează generații și chiar dacă dispar, în mentalitatea colectivă rămân sechele, urme pe unde a trecut răul. Ruperea de dictatură se lasă cu pierderi de vieți omenești și multă durere de care cei rămași sunt datori să își amintească”, spune fotograful.

Pozele făcute la Revoluție de către Cătălin Regea au fost expuse oficial abia anul acesta la expoziția de fotografie intitulată “30” aflată în clădirea fostei Comenduiri a Garnizoanei din Timișoara, în Piața Libertății. Aceasta mai poate fi vizitată până în data de 30 ianuarie 2020, de marți până duminică între orele 14 și 19.

Fotograful care a reușit să surprindă momente importante ale Revoluției din Timișoara susține că pozele nu îi aparțin. Ele sunt un dar pentru comunitate, o modalitate prin care oamenii își pot aduce aminte de sacrificiul făcut în 1989.

Citește și:

Foto: Cătălin Regea