De multe ori mi se întâmplă să mă aflu în locuri unde se dezbate problematica educației financiare pentru consumatori, fie că este vorba despre întâlniri dintre consumatori și reprezentanți ai asociațiilor de consumatori, fie că este vorba despre prelegeri, conferințe și mese rotunde tematice organizate de autorități cu prerogative în domeniul protecției consumatorilor, de ședințe de lucru ale autorităților europene sau naționale de supraveghere financiară sau chiar să asist la dialoguri purtate pe forumuri sau pe paginile băncilor sau ale instituțiilor financiare nebancare.
Aceste ocazii nu sunt rare, dimpotrivă, ceea ce dovedește că educația financiară este un subiect fierbinte al zilelor noastre, deși momentul în care societatea și-a dat seama că nu a fost bine echipată din punctul de vedere al cunoștințelor financiare deținute a fost criza financiară globală care a debutat în 2007.Marele hazard financiar la care au fost expuși atunci cetățeni a scos în evidență necesitatea unor măsuri eficace și mai eficiente de protecție a consumatorilor de servicii financiare în contextul în care aceștia se confruntă cu produse și oferte din ce în ce mai sofisticate și cu riscuri pe măsură.
O tendință mondială în momentul de față este spre înglobarea atribuțiilor de informare, educație financiară, protecția a consumatorilor și transparență în cadrul autorităților de supraveghere și reglementare. Ceea ce poate suna destul de abstract și de ermetic, deși nu este lipsit de sens.
Să vedem însă, ce înseamnă, de fapt, ”educație financiară”… Educația financiară se referă la noțiunile de bază pe care fiecare individ ar trebui să le cunoască, cum ar fi: venituri, cheltuieli, bani, buget personal, datorie, credit/împrumut, card bancar, card de credit, comisioane, taxe, impozite, cost, profit, planificarea cheltuielilor, economii, investiții, pensie, asigurări de viață, de sănătate … și multe altele!
Datorită educației financiară oamenii înțeleg cum funcționează banii, care este rolul lor în viața de zi cu zi, cum se obțin veniturile bănești, cum să își administreze eficient bugetul propriu șichiar cum să îi investească, sporindu-și averea. Privind în perspectivă, prin planificare financiară reușim să răspundem la întrebări de genul cât cheltuim și cum ne-am alocat banii, dacă putem să economisim și de când să începem, dar și în ce am putea să ne investim (plasăm) economiile. De asemenea, o problematică importantă a vieții economice a unui consumator este când, cât și dacă ar trebui să se îndatoreze. Chestiuni simple, la prima vedere, dar care, prin consecințele pe care le produc asupra bunăstării noastre, dau în vileag aspecte mult mai complexe legate de bani și de circulația lor, de produsele pe care piața financiar bancară și cea non bancară ni le oferă și, mai ales modul în care ni le oferă. Evident, nu putem omite că a devenit un fapt unanim recunoscut că trăim într-o lume din ce în ce mai digitalizată, că banii clasici lasă locul unor tranzacții realizate prin canale electronice, că putem fi posesori de semnătură digitală și că, din ce în ce mai des, semnăm contracte la distanță, fără ca măcar să ne fi întâlnit odată cu furnizorul de bunuri și/sau servicii, iar toate aceste tranzacții au la bază încrederea.
Așadar, de ce, în România, educația financiară este o ecuație cu multe necunoscute?!
În primul rând ne putem gândi dacă avem un răspuns cu privire la unde și cine face educația financiară? Un răspuns ferm pe care l-am auzit zilele trecute a fost că „educația financiară se face în familie!” Așa să fie, oare? Este suficient acest lucru?
Desigur, pe lângă cei șapte ani de acasă, ne putem gândi că tot de acolo putem să deprindem și primele noțiuni despre bani, despre venituri, salarii, cheltuieli, economii, împrumuturi dar, până unde poate merge adâncimea acestor cunoștințe depinde de fiecare familie în parte, de mediul în care o familie se situează la un moment dat. Iar, de multe ori, aceste lucruri înseamnă extrem de puține noțiuni cu adevărat valoroase.
Evident, înțelepciunea populară și chiar cutuma ne vor pune la îndemână precepte precum: „întinde-te cât ți-e plapuma”, trebuie „să strângi bani albi pentru zile negre” și chiar ceva indicii despre cât de importantă este educația în starea financiară a omului „banii nu aduc învățătura, dar învățătura aduce banii”.
- Să ne oprim un pic să reflectăm la o experiență de viață!
Un om obișnuit, cu un nivel mediu de cunoaștere, cam prin anii 2006-2008 și-a măsurat bine puterea financiară și s-a gândit să-și cumpere o locuință pe credit. A ales creditul ipotecar, în valută, cu dobândă fixă, și chiar s-a întâmplat să găsească unul pe 25 de ani. L-a ales pe acesta în detrimentul unuia în lei cu dobândă variabilă deoarece i s-a părut că poate vedea mai clar cum va trebui să suporte rata lunară.
Ca un făcut, însă, deși rata lunară în valută era aceeași, el trebuia să scoată din ce în ce mai mulți lei din buzunar pentru a putea să o achite. Desigur, este un fapt cunoscut, valutele variază una față de alta în timp (sunt rare situațiile când nu se întâmplă astfel, iar ele sunt cu totul speciale), dar se pare că leul nostru este perseverent în a se devaloriza și indecis în a deveni ceva mai greu.
Ei, iată că aici, deși omul nostru măsurase inițial că îi ajunge plapuma, conform învățăturii populare, s-a trezit un pic neechipat. În familia sa nu auzise niciodată despre posibilitatea de a ajunge „în sapă de lemn” datorită unui credit, pentru simplul fapt că părinții săi se născuseră în epoca nefericită în care puteau face închisoare pentru deținerea de valută și, după căderea comunismului, nici ei nu prea pricepuseră cum e cu inflația și valutele la care tot timpul finanțiștii făceau referire.
Din păcate, în vâltoarea crizei, împrumutatul nostru și-a pierdut și serviciul, dar, în familia sa nu fusese nimeni care să-l sfătuiască să încheie, odată cu creditul, și o poliță pentru protecția plăților care să-l protejeze de riscul de mai sus. Sau, cumva, funcționarul bancar trebuia să-l învețe și chiar să-i recomande un produs, odată cu creditul luat, că, parcă, pe cartea lui de vizită scria și că este agent al unei companii cunoscute de asigurări? Dar, nu ar fi fost, oare, funcționarul acesta, într-un conflict de interese? Cum spuneam, educația financiară este o ecuație cu multe necunoscute…
În ceea ce privește piața, o relație corectă cu clienții presupune un comportament corect, în condiții de transparență, eventual existența unui cod de etică și multă responsabilitate la nivelul furnizorilor de servicii financiare, adecvarea produselor la nevoile consumatorilor și o atitudine nepărtinitoare la nivelul consultanților.
Să reluăm însă, povestea…La un moment dat, consumatorul nostru, care totuși își dăduse silința la semnarea contractului să-l citească și să-l înțeleagă, a devenit incapabil să-l achite, deși el și-a dat toată silința.Și atunci a fost executat silit și a fost supus și oprobriului celor din jur, pentru că, oarecum, ”înțelepciunea populară” aruncă o anatemă asupra celui care nu s-a întins cât i-a fost plapuma și n-a știut să-și chivernisească banii ca să nu ajungă pe drumuri, adică … falit.
Totuși … remedii pentru el ar fi trebuit să existe, ceva de genul o lege a falimentului personal funcțional sau un consilier financiar care să-l îndrume încă de pe când primele semne de depreciere a situației financiare proprii se arătau. Dar, ca să vezi, societatea românească, în ansamblul ei nu deținea astfel de soluții, nici nu mai exista vreo tradiție în acest sens, după cei 50 de ani de comunism în care Statul avusese grijă să-și aservească financiar cetățenii. Pur și simplu!
Iar, dacă societatea nu avea pregătite la dispoziția cetățenilor un cadru de norme la care să facă apel, precum niște persoane avizate, cine este de vină pentru această lacună (chiar și de educație financiară)?!
Sigur, acum se pot naște o mulțime de discuții despre responsabilitatea instituțiilor financiare bancare și nebancare, despre reglementator și legiuitor și chiar despre sistemul național de educație.
- De ce facem trimitere la sistemul național de educație?!
Ca un făcut, rezultatele la testele PISA au făcut mare vâlvă în România anul trecut. Ne aflam pe penultimele locuri la nivelul Uniunii Europene și, evident, nu pe un loc de cinste pe plan mondial. Rezultatele de la testarea din 2018 au fost chiar mai slabe decât la cea din 2015, an în care România a fost în ușor regres față de 2012. Trebuie spus și că PISA este programul OECD pentru evaluarea internațională a elevilor, care măsoară capacitatea elevilor de 15 ani de a-și folosi cunoștințeleșiabilitățile de lectură, matematică șiștiințe pentru a face față provocărilor din viața reală. PISA 2018 analizează abilitățile la lectură, matematică, știință, alfabetizarea financiară șicompetență globală a aproximativ 600.000 de elevi din 79 de țări.
Referitor la educația financiară, foarte important de menționat este includerea recentă a acestui domeniu în cadrul de testare PISA al OECD. Rezultatele evaluărilor PISA din 2012 au fost publicate la jumătatea anului 2014 însă din păcate pentru România nu au fost disponibile informații cu privire la nivelul de alfabetizare financiară al tinerilor din țară, în condițiile neparticipării României la programul PISA pe această componentă. Dacă este să o luăm însă, pe firul logicii, înseamnă că aceste competențe se dobândesc în școală, adică, într-un cadru care ține de sistemul național de educație.
Există, însă, în programa școlară o materie care să traverseze mai mulți ani de educație ai viitorului adult din care acesta să afle, în mod obiectiv, informații de bază, iar apoi, mai complexe, care să-l pregătească din punctul de vedere al cunoștințelor practice financiare pentru societatea actuală? Mă tem că răspunsul este o mare necunoscută!
Dacă este să abordăm problema din punctul de vedere al reglementărilor și al supravegherii financiare instituționalizate, putem constata că spre exemplu, Autoritatea Bancară Europeană are inclus în programul său de lucru revizuiri ale legislației europene și chiar are inițiative în domeniul educației financiare. Mai mult, toate autoritățile europene de supraveghere financiară (Autoritatea Bancară Europeană, EBA, Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe ESMA și Autoritatea Europeană de Supraveghere pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale, EIOPA), fiecare în sectorul propriu dar și împreună, într-o manieră integrată, desfășoară activități în domeniul educației financiare. De altfel toate cele trei autorități europene au în regulamentele de funcționare prevederi similare privind protecția consumatorilor și educația financiară. Așadar, educația financiară este chiar o problemă serioasă, iar dacă s-a ajuns la acest nivel, cu siguranță nici reglementarea Uniunii Europene nu se lasă mai prejos.
Informarea, educația și protecția consumatorilor reprezintă elementul cheie al legislației europene privind serviciile financiare. Doar ca exemplu în acest sens putem menționa: Directiva privind piețele instrumentelor financiare, care prevede protecția investitorului cu amănuntul, MIFID, directivele privind creditele de consum, reglementările privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare și intermediarii în domeniul asigurărilor.
De exemplu ,Directiva Serviciilor de Plată 2 sau revizuită, care înlocuiește prima Directivă a Serviciilor de Plăți – Directiva (CE) 64/2007, transpusă în legislația românească prin OUG nr. 113/2009 privind serviciile de plată Directiva conține prevederi pentru o mai bună protecție a consumatorilor împotriva fraudelor și a incidentelor de plată. De asemenea, sunt prevăzute drepturi sporite ale consumatorilor pentru realizarea de transferuri și remiteri de bani în afara Europei sau plăți în monede ale țărilor terțe. Noua reglementare încurajează apariția unor noi furnizori de servicii și dezvoltarea de modalități inovatoare de plată de pe telefonul mobil și prin Internet în Europa, pentru a stimula competitivitatea Uniunii Europene la nivel mondial.
La drept vorbind, acestea sunt chestiuni destul de complexe, la fel ca și produsele și soluțiile oferite de noii furnizori de servicii de plată, transfer și remiteri de bani, pe scurt, fintech-urile, care sunt o fuziune între serviciile financiare, inteligența artificială bazate pe data science, analiza comportamentală și analiza predictivă a comportamentului consumatorului. Mă îndoiesc că în acest domeniu mai putem obține multă educație în familie, mai ales dacă ne gândim că prietenii de pe rețelele de socializare cunosc mai bine decât proprii membrii de familie ce am apreciat, ce am recomandat și cu ce rating, unde am mai făcut check-in și unde am dat dislike și unde am plasat câteva inimioare. Desigur, și rețeaua socială cunoaște chiar mai în amănunt toate aceste lucruri, plus multe altele, deoarece colectarea de date nu se oprește aproape niciodată atât timp cât avem un dispozitiv mobil cu noi.
Dar să ne întoarcem la consumatorul nostru care, totuși, la un moment dat, prin forțe proprii a reușit să se redreseze și, ca urmare a lecției amare învățate, se gândește să pună de-o parte niște bani albi pentru zile negre. Acum, însă, ideea unui depozit sau a unui produs de economisire-investire îi surâde, pentru că ar putea câștiga inclusiv din aprecierea valutei în care are de gând să-și plaseze economiile. Cu toate acestea, are parte de un nou duș rece: trăim într-un mediu al dobânzilor mici (spre zero), dacă nu chiar negative. Cum s-a ajuns aici, pentru el, acre este doar un consumator mediu informat este o necunoscută! L-ar putea ajuta, desigur, un pic de informație financiară, dar în familie, nu a putut nimeni să-i spună de ce el iese în pierdere după ce plătește toate comisioanele și impozitul pe dobânzi, chiar și la cea mai bună dobândă din oferta de pe piață, pentru mica sumă agonisită de el.
Ne gândim atunci că problema educației financiare este un pic mai complexă și ar trebui abordată sistematic, cumva printr-o strategie națională în care să lucreze într-o manieră integrată legiuitorii, reglementatorii și supraveghetorii pieței financiare, autoritățile cu rol de protecție a consumatorilor, asociațiile de consumatori, școala și familia!
N.Red: Calu Monica este jurist cu peste zece ani de experiență în zona apărării drepturilor consumatorilor, activitatea ei derulându-se atât în România, cât și în cadrul UE. Ea este și președintele Asociației Consumers United/Consumatorii Uniți.
