În 2018, China a abolit limitarea mandatului prezidențial, deschizând posibilitatea ca Xi Jinping să cârmuiască pe viață. Anul acesta, Rusia a anunțat că și ea plănuiește modificări constituționale care i-ar permite lui Vladimir Putin să rămână la putere până în 2036 – oferindu-i o perioadă de stat în funcție mai lungă ca a lui Stalin. Chiar și democrațiile consacrate etalează simptome de sindromul conducătorului autoritar.
Donald Trump a venit la putere în SUA în 2016, deplângând „carnagiul” american și proclamând „Numai eu îl pot repara”. El a anunțat recent că „autoritatea mea e totală” în ce privește gestionarea pandemiei. Jair Bolsonaro a fost învestit președinte al Braziliei în 2019, după ce-și exprimase admirația pentru junta militară care conducea Brazilia pe vremea tinereții lui. La Manila, Delhi și Riad e la modă un stil de conducere arogant, personal.
O clasă politică globală deja slăbită de virusul conducătorilor autoritari s-ar putea îmbolnăvi mult mai rău sub impactul unei crize sanitare reale. Pentru limitarea pandemiei, oameni înspăimântați de pe tot globul au acceptat încălcări extraordinare ale libertății lor personale, care le dictează dacă-și pot părăsi locuința sau dacă pot munci pentru a-și câștiga existența. Există de asemenea și precedente istorice alarmante în care guvernele s-au folosit de o urgență pentru a revendica puteri dictatoriale, care ulterior sunt lăsate în vigoare. Un caz clasic este folosirea de către Hitler a incendierii Reichstag-ului din 1933 pentru a obține puterea de a cârmui prin decrete.
Un exemplu clar de conducător autoritar care se folosește de coronavirus pentru a-și consolida controlul asupra puterii a apărut în Ungaria. Viktor Orban, care și-a petrecut ultimii câțiva ani subminând independența presei, justiției și universităților, a acționat rapid pentru a profita de pandemie. Premierul ungar a convins parlamentul, dominat de partidul său Fidesz, să-i confere puterea de a conduce prin decrete pe o perioadă indefinită. Distrasă de pandemie, UE a avut un răspuns anemic.
În acest weekend a avut loc și o rundă de arestări împotriva activiștilor pro-democrație din Hong Kong, acțiune ce pare a fi un efort al președintelui Xi de a stârpi această mișcare, sub acoperirea pandemiei. Un lucru care ar fi provocat proteste locale și indignare globală acum doar câteva luni a atras de data aceasta doar relativ puțină atenție.
În alte părți însă, conducătorii autoritari au adoptat o abordare diferită, pledând pentru menținerea vieții de zi cu zi și în defavoarea suspendării libertăților civice. Comportamentul lor pare mai degrabă prostesc decât sinistru. Președintele Alexander Lukașenko s-a asigurat că Belarus e unica țară din Europa în care încă mai are loc un campionat de fotbal.
În Brazilia, Bolsonaro a cerut redeschiderea magazinelor și și-a dat afară ministrul sănătății pentru că era prea sâcâitor cu distanțarea lui socială. Trump susținea inițial că virusul va dispărea ca prin „magie” și îi îndemna pe alegători să cumpere acțiuni. Putin a făcut un spectacol din ajutoarele pe care le-a trimis Italiei și New Yorkului, după care a admis, într-un final, că și Rusia se confruntă cu o criză gravă.
O parte a problemei o poate constitui faptul că acești conducători au interpretat „puterea” drept un refuz de a te lăsa intimidat de o simplă boală. Bolsonaro le-a cerut brazilienilor să înfrunte virusul „ca niște bărbați, nu ca niște copii” și a prezis că el s-ar vindeca ușor de boală „datorită trecutului de sportiv”.
În Regatul Unit, Boris Johnson a făcut un spectacol din a da mâna prin spitale cu pacienți de Covid-19, după care l-a doborât și pe el virusul.
Mulți lideri autoritari din țări democratice sunt și populiști care exploatează ostilitatea împotriva „elitelor”, în rândul cărora se află asemenea personaje suspecte precum epidemiologii și funcționarii publici. „Anti-vaxxer”-ii [militanți contra vaccinurilor – n.trad.] care răspândesc teorii ale conspirației despre vaccinuri, prosperă pe la periferiile mișcărilor populiste din tot Occidentul.
Dacă liderii populiști vor continua să obstrucționeze răspunsul la pandemie, coronavirusul ar putea inversa tendința existentă în favoarea politicii lor – prin discreditarea liderilor care au gestionat prost criza și mărind cererea de expertiză, în antiteză cu fanfaronada macho.
În Regat, susținătorii lui Johnson au încetat să mai mormăie despre „statul paralel” și s-au pus la adăpost în spatele unor personaje aparent liniștitoare, cum e principalul responsabil medical al guvernului. În ciuda iritării evidente pe care i-o provoacă Anthony Fauci, Trump nu se simte încă suficient de puternic pentru a-și da afară cel mai cunoscut consilier medical.
Dar, pe măsură ce evenimentele vor avansa, liderii autoritari ar putea descoperi că noul mediu e chiar mai prielnic pentru stilul lor de politică. Disperarea economică și disperarea în general sunt adesea inamicii dezbaterii calme și prietenii teoriilor conspirației, care ajută populismul să prospere. O expansiune a spionajului statului, odată intrată în vigoare, ar putea fi dificil de abolit și va fi un instrument puternic pentru potențialii dictatori. Jocul învinuirii care se poartă între țări – indiferent că vorbim de SUA și China ori Olanda și Italia – incită și el naționalismul, care merge mână în mână cu politica liderilor autoritari.
Guvernele lui Xi și Trump s-au folosit deopotrivă de evidențierea unor inamici externi pentru a distrage de la criticile interne. Trump a denunțat „virusul chinez”. Concomitent, presa de stat din China scrie că străinii fac pe nedrept din China un țap ispășitor – provocând un torent de comentarii naționaliste pe internet.
Conducătorii autoritari ai lumii au lăsat adesea o impresie slabă în primele etape ale crizei coronavirusului. Dar mă tem că ei vor răsturna acest lucru în avantajul lor, pe termen lung.
(Sursa Rador)
