În 2013 istoricul Christopher Clark a publicat „Somnambulii”, o relatare despre izbucnirea primului război mondial.
El argumentează că în 1914 liderii Europei n-aveau absolut nici o idee despre războiul oribil și consecințele lui groaznice pe care erau pe punctul de a le dezlănțui. Să evităm să mai mergem ca somnambulii a devenit un leitmotiv al multor discursuri ținute în Europa în ultimii ani.
Nu vom merge ca somnambulii spre naționalism. Nu vom merge ca somnambulii spre încălzirea globală. Președintele Emmanuel Macron a spus-o. Cancelarul Angela Merkel a spus-o, iar apoi a zis-o și președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker.
Iar apoi Europa a mers ca somnambulul spre catastrofa pandemiei. Însă analogia aici nu este 1914, ci 1918, anul izbucnirii Gripei Spaniole.
Ultima pandemie din Europa, de care uitasem.
Prin urmare, Europa a eșuat.
Nu cumva e o concluzie prea aspră? N-a băgat și China bețe în roate? Dar Organizația Mondială a Sănătății n-a complotat mult prea multă vreme pentru a minimaliza pericolul? N-au creat cercetătorii de la centrul Charité din Berlin primul test la nivel global pentru Covid-19 încă din ianuarie? Nu au gestionat unele țări europene criza mult mai bine decât altele?
Da, toate acestea sunt adevărate, numai că, până în martie, criza forțase deja toate guvernele din Europa să facă o alegere imposibilă: să lase o mulțime de oameni să moară în colapsul sistemelor medicale sau să înghețe o mare parte a vieții publice și să provoace daune masive vieții economice a acelorași oameni.
Ele au evitat un 1918, dar s-au ales în schimb cu crahul economic din 1929.
Buna guvernare evită ajungerea în situația în care se impun astfel de alegeri, pentru că aceea a fost o alegere evitabilă.
Cu mult mai puțin timp la dispoziție, Taiwan, Coreea de Sud și Hong Kong au controlat sau gestionat epidemia fără a suspenda mari segmente ale vieții lor economice. Covid-19 era o urgență previzibilă: experții avertizaseră despre pandemii în general și despre coronavirusuri în special în ultimele două decenii.
Ultimul moment pentru a acționa a fost 22 ianuarie. Toate clopotele de alarmă ar fi trebuit să bată în toată Europa. Nu au bătut. Viața a mers mai departe.
Oamenii călătoreau în China sau din China fără ca vreun stat UE să-i oprească și să-i testeze.
Albert Camus a descris această atitudine în „Ciuma”: „Oricine știe că molimele au obiceiul de a se repeta în lume, și totuși, cumva, ne vine greu să credem în cele care ni se sparg în cap, căzute din seninul cerului.”
Când ni s-a spart în cap, toată lumea a început să-și spele mâinile cu… nevinovăție. Guvernele din sudul Europei au spus „avem nevoie de ajutor, nu e din vina noastră”.
Președintele Macron a afirmat că virusul era imprevizibil. Politicienii naționaliști au dat vina pe UE.
Directorul Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor a declarat: „Nu sunt sigur că există ceva care ar fi putut preveni cu adevărat acest lucru.” Totuși, pentru a fi corecți, trebuie spus că UE a dat dovadă că la nivelul ei urgența a fost sesizată mai acut decât la cel al statelor membre.
Virusul era previzibil și toate guvernele din Europa au dat greș. Ele nu au fost pregătite, ele nu au acționat la timp. Trăim totuși în democrații, iar guvernele reacționează la cele cerute de opoziție, de presă, de lobby, de organizații civice.
Nimeni n-a vorbit despre pandemie. Nici un politician n-ar fi câștigat vreun vot lucrând la pregătirea pentru pandemie. Cu toții am dat greș.
Folosește la ceva să vorbim despre eșec și vină? Eu cred că da. Dincolo de teamă există și multă frustrare. Oamenii întreabă de ce s-a întâmplat așa ceva. Dacă nu discutăm despre cine a greșit și unde, frustrarea nu ne va duce spre mai bine.
Ne putem preface că pandemia ni s-a spart în cap căzând din seninul cerului, dar atunci nu vom învăța nimic.
Cea mai evidentă necesitate o constituie acum o examinare cuprinzătoare a ce nu a mers bine – în fiecare stat membru și la nivelul UE – și o ameliorare drastică a pregătirii noastre. Vom învăța de la Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și alții.
Covid-19 ne-a oferit un curs intensiv despre pandemii. Toată lumea știe acum că o epidemie dintr-un colț al planetei îți poate izbi și ție ușa de perete a doua zi.
Trebuie să ne pregătim și o vom face. Există însă riscul de a ne petrece anii viitori luptând anteriorul război. Următoarea amenințare ar putea să nu fie o pandemie, ar putea fi un 1986 – un accident nuclear – sau ar putea fi un 2001 – un atac terorist masiv. Sau ar putea fi chiar și un 1914, o nouă conflagrație europeană.
1989 versiunea II
Est-europenii știu că lucrurile se pot răsturna cu susul în jos de la o zi la alta. Au trecut prin asta în 1989 și în deceniul de turbulențe economice care a urmat. În mai toată Europa de Vest această sensibilitate istorică s-a pierdut.
Lucrurile au mers bine vreme de 70 de ani, deci de ce ar trebui să ne facem griji? Dar istoria se întoarce sub diverse înfățișări. Europa alunecă deja înapoi spre realitățile geostrategice ale secolului 19, fără ca mulți oameni să vorbească despre acest lucru.
Dar nu toate amenințările noi sunt repetări ale trecutului. Catastrofa climatică în curs este un pericol nou.
Aici, UE a fost mai în alertă decât majoritatea, dar tot trebuie să facă mai mult și să-i determine și pe alții să facă mai mult. Criza pandemiei ilustrează multe aspecte ale problemei climatice într-o formă mai condensată: toate sunt conectate – se întâmplă ceva în neregulă într-o piață de pește din Wuhan în noiembrie și provoacă o criză globală sanitară și economică în martie.
Expertiza științifică e manipulată sau pusă la îndoială, până când e prea târziu. Există puncte critice – odată ce un sistem medical e copleșit de numărul de cazuri, mult mai mulți oameni vor muri.
Criza ar putea genera în Europa de Vest sentimentul că istoria nu e un marș infinit al progresului uman.
Adesea, a preveni ce e mai rău e maxima realizare posibilă. În Europa de Est ar putea evidenția faptul că nu orice amenințare are rădăcini istorice. Crizele nasc adesea idei utopice sau dorința de revenire rapidă la normalitate.
Ambele stau în calea schimbării. Dacă va fi să rezulte ceva bun de pe urma acestei crize, acel lucru va fi un sentiment de realism în întreaga UE cu privire la vulnerabilitățile noastre și o voință neobosită de a le repara în mod eficient, împreună.
